„Limba nordică are patru cuvinte pentru a denumi gradele de straneitate... Primul este din-alt-tinut sau utläning, străinul pe care-l recunoastem ca fiind fiintă umană a lumii noastre, dar din alt orassau altă tară. Al doilea este framling - (...). Acesta este străinul pe care-l recunoastem ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este ramen, străinul pe care-l recunoastem ca uman, dar apartinînd altei specii. Al patrulea se referă la adevăratii extraterestri, varelse, între care includem si animalele, pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să actioneze. S-ar putea ca aceste creaturi să fie inteligente, constiente de propria existentă, dar nu avem cum să aflăm asta." Orson Scott Card, Vorbitor în numele mortilor, traducere de Gabriel Stoian, Bucuresti, Nemira, 1995.
M-a intrigat profund afirmatia d-lui Ionut Muslea din Open nr. 5/ 1995 „... vom dispune de programe care vor gîndi în locul nostru. Iar în acel moment va începe declinul iremediabil al speciei umane!" si mi-am permis să-i răspund. Ideea că un om de stiintă crede cu adevărat asa ceva mi-a stîrnit un resentiment asemănător cu acela pe care l-a trezit în mine un ins care, nu de mult, considera că afirmatiile lui Cl. Levy Strauss nu pot fi luate în serios din moment ce el este evreu. M-a uimit faptul că emotia mea a fost atît de asemănătoare si am început să mă întreb de ce. Între timp am dat si de articolul lui Sal Salamone „Compatibility Testing. Tips for finding happiness in a heterogenous environment" (Byte, April, 1995) care m-a făcut să să devin si mai interesată de chestiune.
Problema care ni se pune este următoarea: ce este si ce reprezintă un computer plus un complex soft fată de un obiect natural, fată de o altă masină, fată de o altă fiintă, fată de un om?
Pare mai simplu de stăpînit dacă o fragmentăm: cum un computer fără soft este în mod indiscutabil un obiect, să-l luăm pe el ca prim termen al comparatiei, chiar dacă unele dintre afirmatiile următoare pot fi la limita categoriilor.
Ne atasăm oare la fel de masina noastră ca si de calculatorul nostru? Ce simtim fată de computer în comparatie cu ce simtim în raport cu pisica (sau cîinele, sau papagalul, ori numai cactusul) pe care o avem? Am distruge aparatul dacă astfel am salva viata pisicii?
Fireste că putem să vorbim cu un computer, dar asta nu ar însemna vreo cine stie ce: cine nu a adresat niciodată în viată cîteva vorbe mai blînde sau mai dure unui aparat? Pe de altă parte însă, cum ne-am simti lipsiti de el? Zilele trecute un amic s-a dus să depaneze computerul unei familii clientă a societătii la care lucrează el. După cîteva încercări nereusite s-a decis să-l ia la firmă pentru o verificare mai amănuntită. În această clipă fetita de vreo sapte ani a gazdei s-a asezat literalrmente pe micul „tower" ridicînd niste ochi indignati spre agresor: „Ni-l ieeei?"
Ideea de computer ne-a devenit, cel putin unora dintre noi (dar boala se răspîndeste cu mare repeziciune) indispensabilă. Cazul certurilor dintre soti cu privire la „cine intră pe computer" nici nu cred că mai e cazul să-l pomenesc. Este situatia multor alte aparate care ne-au devenit strict necesare, însă este un fenomen măcar dus la extrem; nu cred să-mi poată da cineva un exemplu de ceartă cu tema „cine deschide acum frigiderul?"
O sumă de alte caracteristici, unele unice, altele împărtăsite cu masinării diferite, fac din computer obiectul poate cel mai special pe care umanitatea l-a produs pînă acum.
Faptul că nu poate fi utilizat decît de o singură persoană odată, că, lucrînd pe el un om îsi lasă amprenta în asa fel încît un alt utilizator, dacă nu ar accepta modificările antecesorului său, ar avea de pierdut între 10 minute minimum, si o oră bună nu poate decît să sporească sentimentul de posesie incomparabil cu cel pe cere-l nutrim fată de un frigider, masină de spălat, casetofon, etc.
Diferenta izbitoare între, să zicem, sistemul nostru muzical, de care frecvent ne simtim tot atît de legati ca si de computer, se poate explica si într-un alt plan. Celelalte aparate par, si chiar sunt, cu totul controlabile, în timp ce un calculator, chiar dacă este, nu pare totdeauna asa. Cîteodată prezintă fenomene pe care, chiar dacă stim că sunt perfect posibile, nu avem cum să le stăpînim. Care utilizator ar avea răbdarea si puterea să verifice exact care traseu este întrerupt pe o placă defectă? Apoi, un calculator, odată construit, este lăsat „să se descurce singur în lume". Pe un video, de exemplu, autorul său va sti cu precizie cam ce casete ar putea utilizatorul să folosească, pe un CD un singur fel de utilizare este posibilă, dar un calculator trebuie să facă fată unor softuri tot atît de diferite ca si speciile de insecte, unor comenzi Dumnezeu stie cît de impredictibile.
Lipsa partială de predictibilitate din comportamentul unui computer - caracteristică împărtăsită într-o oarecare măsură cu un autovehicol - ne conduce remarcabil de frecvent la un soi de animism atît fată de unul, cît si fată de celălalt. Nu demult un hardist îmi vorbea cu umor de „efectul de carcasă".
În sfîrsit este de luat în considerare atitudinea noastră cu privire la sfîrsitul vietii masinii. Mai toată aparatura unei case, după un anumit grad de uzare, se aruncă - un calculator se „upgradează".
Cu multe posibilităti si acesta: se înlocuieste un obiect oarecare din sistem (de exemplu un hard cu altul mai mare); se adaugă ceva sistemului (sound blaster, fax-modem, etc.), se înlocuieste motherboard-ul si microprocesorul, se înlocuieste tot sistemul. Ultima alternativă se adoptă de obicei foarte rar si numai în disperare de cauză. Despre fiecare dintre aceste etape s-ar putea vorbi extrem de mult, însă acum să ne gîndim numai la suspiciunea care însoteste sistemul cel nou: hardul sau sursa nu sunt oare mai gălăgioase, oare nu se încălzeste prea tare, oare chip-urile de memorie sunt în regulă, oare nu e incompatibil cu ...?
Ce rezultă din toate acestea? Nu, departe de a fi viu, computerul în sine nu este decît un aparat, o specie distinctă de prelungire a noastră însine, atît individual, ca utilizator, posesor ori constructor, cît si a noastră ca omenire în întregul ei.
În esentă am reusit să ne fabricăm ceva care are cîte ceva dintr-un om (măcar că mimează destul de eficient, pentru scopul său, un arbore de decizie), ceva dintr-un simpatic animal de pe lîngă casa omului si, în acelasi timp, ceva din străvechiul aparat numit „mătură".
Ca amatoare de SF îmi permit să-mi închipui cu datele de acum că poate au gresit creatorii de SF care au dus lucrurile la ultima lor extremă imaginîndu-si roboti, androizi, etc. Oamenii nu vor construi niciodată androizi, roboti, etc., în sensul celor vehiculate de o astfel de literatură, fiindcă omul nu se inventează pe sine, ci numai uneltele care să poată face ceea ce el nu poate realiza. Ar fi prea scump si redundant să creăm oameni din moment ce natura ne-a dat instrumente mult mai apropiate în acest scop si din moment ce acesti oameni artificiali nu ar face altceva decît ceea ce putem si noi realiza.
Ceea ce astăzi se numeste robot (roboti industriali, etc.) nu aduce nici pe departe cu vreo formă umanoidă tocmai din pricină că sunt construiti cu gîndul de a actiona acolo unde omul, din diverse motive, nu poate actiona cu uneltele furnizate de însusi corpul său. Apoi probabilitatea de a creea ceva cu adevărat mai rezistent sau mai adaptabil ca omul este într-adevăr redusă, cel putin atîta vreme cît avem de-a face numai cu electronica si nu cu vreun salt spectaculos al geneticii. Iar pe urmă ... pe urmă să ne vedem noi în stare de a cheltui suficient de multi bani pe exploatarea spatială astfel încît să ne confruntăm cu astfel de probleme.
Imaginea unui glob terestru locuit de indivizi inactivi serviti de roboti este încă mai îndepărtată, iar un psiholog probabil că ne-ar putea spune de ce ea pare atît de fantastică si inumană; niciodată n-asvedea specia umană în totalitatea ei stînd în nemiscare si asteptînd să fie servită de o gloată de roboti care consumă ce?
Însă distinctia adevărată începe, cred, abia din momentul în care nu mai luăm în considerare calculatorul singur, ci-l vedem numai ca pe un suport al softului. Însă de aici se prelungesc suficiente linii de gîndire ca să ne îngăduim pentru asta o altă discutie.