Dacă ati început să cititi revista începînd cu primele pagini, ati remarcat deja din sumar faptul că acest număr are o structură aparte. Nu vă grăbiti să ne acuzati de inconsecventă, căci este vorba de o situatie cu totul specială: BYTE a împlinit 20 de ani. Si, cu această ocazie, ne-a oferit surpriza unei ample retrospective, usor nostalgice, a ceea ce s-a întîmplat în tehnologia informatiei în acest răstimp.
Sînt convins că vă veti bucura citind-o tot atît cît ne-am bucurat si noi. Pentru că în această cursă infernală a noilor tehnologii, cu greu ne putem permite să ne oprim si să aruncăm o privire în urmă. Dar cred că merită totusi să o facem din cînd în cînd, căci istoria e mai degrabă o stiintă a viitorului decît a trecutului. Iar 20 de ani de informatică înseamnă într-adevăr o istorie...
Pentru mine, acest interval de timp are o semnificatie specială. Întîmplarea face că primul meu contact cu calculatoarele să se fi petrecut exact cu 20 de ani în urmă. Cum unii dintre cititorii nostri poate nici nu se născuseră pe vremea aceea, mă simt dator să completez retrospectiva cu propria mea poveste.
Asadar, în toamna anului 1975 deveneam elev la LPAD Cluj. Nu mai retin dacă Clujul era deja si Napoca, dar termenul de „Informatică" încă nu se inventase (sau nu fusese încă acreditat oficial). Acronimul „LPAD", care era înscris pe matricola ce-o putram pe brat, provenea de la „Liceul pentru Prelucrarea Automată a Datelor". Asta voia să însemne ceea ce acum se cheamă Computer Sciences.
Nu mult după aceea am realizat primul meu program. Spun „realizat" fiindcă n-as putea afirma că l-am „scris". L-am cablat (la modul propriu). „Calculatorul" era o masină de facturat si contabilizat FC15 (mi-e imposibil s-o descriu, oricum abuzez deja de ghilimele). Programul strălucea prin splendoarea inutilitătii sale: calcula factorialul unui număr întreg! Dată fiind destinatia masinii, mai potrivit ar fi fost să calculeze „facturialul".
Următoarele programe pe care le-am scris erau în limbaj masină si functionau pe tablă, prin intermediul unui „calculator fictiv" imaginat de un tînăr profesor (acum e directorul liceului). „Calculatorul" avea registrii, memorie, coduri de operatii, moduri de adresare, etc. Dezavantajul era că trebuia să facem noi toate calculele. În hexa. Avantajul era că am înteles la 15 ani cum functionează un calculator. Aveam să văd un calculator adevărat doar trei ani mai tîrziu.
De altfel, informatica acelor vremuri se făcea mai mult „în minte". Ucenicia însă o făceam si cu bratele: căram cutiile cu cartele perforate de la liceu pînă la CTCE (pentru cei tineri: Centrul Teritorial de Calcul Electronic). Cînd am scăpat una dintre cutii si am rearanjat cartelele după culori, elevii unei clase întregi au primit fîsii de listing cuprinzînd următorul text: „Absence d'une carte pointe. Abandon du travail". Asta se chema în jargon „telegramă". Pe vremea aceea, la noi informatica era bilingvă: engleză si franceză. Calculatorul Felix C256 era o licentă după o clonă franceză de mainframe IBM.
A urmat programarea: Fortran, Cobol, dar mai ales limbajul de asamblare. Cea mai pasionantă muncă era însă depanarea. Singura posibilitate era „vidajul de memorie", adică un listing cu continutul memoriei la momentul încheierii programului. Ajunsesem să calculez în hexa mai bine decît în zecimal, iar la absolvire eram un adevărat hacker.
Ceea ce nu mi-a folosit deloc la primul meu loc de muncă, unde calculatorul era un Cellatron, cu tamburi magnetici si bandă de hîrtie perforată. Un mare pas înapoi. Am învătat însă să corectez erorile de pe bandă, cu o bandă adezivă si un mic dispozitiv de găurit.
Mult mai tîrziu, spre sfîrsitul facultătii, s-a produs minunea: minicalculatoarele! Să fiu în contact direct cu calculatorul, să editez programul într-un fisier si imediat să-l pot executa, totul interactiv, incredibil! Uită tot si treci la RSX11, Pascal, programare structurată, alocare dinamică, pointeri... merită totusi să trăiesti.
Nu mult după aceea au apărut primele microcalculatoare: M18 („micro" însemna că era vorba de un singur dulap). Le-am privit cu neîncredere. Mai ales CP/M-ul si ciudătenia aceea de limbaj care nu se compila: Basic. Am rămas deci credincios mini-urilor, lucram cu baze de date Socrate, stiam ce programe rulează după sunetul discurilor, si asteptam cu emotie vremea super-mini-urilor. Se zvonea că se vor produce VAX-uri... Noaptea listam pe ascuns cartea lui Kerningham si Ritchie. Păcat că imprimanta nu avea decît majuscule.
Dar nici masinile pe 8 biti nu erau lipsite de tentatii. Turbo Pascal-ul a fost o revelatie: mediu integrat, help on-line, depanator interactiv. Bătrînul meu Pascal Oregon începea să-mi pară desuet. WordStar, dBase, jocuri... Hmm, ceva se întîmplă în zona asta.
Si apoi revolutia: PC-urile. 64 K doar ai tăi, un DOS pe care-l înveti într-o după-amiază, hard-disk (Doamne, 20 MB!) si programe cîte vrei. Pînă si Cobol-ul a devenit mai simpatic. Dar avalansa abia începea. Mouse, programare orientată pe obiecte, interfete grafice, event-driven, retele.
Ce a urmat, stim cu totii. Ce va urma, începem să întrezărim: multimedia, arhitecturi client/agent/server, Internet, procesoare RISC, componente software, orientare pe documente, si multe altele. Dar nu mai e nici un pericol: despre toate acestea veti putea citi lună de lună în Byte România.