Articolul „Agents of Alienation" de Jaron Lanier este unul dintre episoadele disputei privind agentii inteligenti. După ce binecunoscutul Nicolas Negroponte afirmase în revista „Wired" că agentii reprezentă „the unequivocal future of computing", Jaron Lanier afirmă răspicat că ideea agentilor inteligenti este nu doar gresită, ci chiar nocivă. Argumentatia sa, bazată pe elemente de psihologie si sociologie, punctează în mod esential trei aspecte:
* Dacă consumatorii de informatie vor vedea lumea prin ochii agentilor, atunci publicitatea se va transforma în arta de a controla agentii prin orice mijloace (mituire, spargere, etc). Ne putem imagina o veritabilă „cursă a înarmărilor" între agentii incoruptibili si agentiile de publicitate, utilizînd metode informatice banditesti. Drăgut.
* Deoarece agentii sînt de fapt programe, vor avea mai multe în comun unii cu altii decît au oamenii. Agentii vor determina o nouă gîtuire a fluxului informatiilor, îngustînd delicioasa anarhie a „infobahn"-ului, care se presupunea că va înlocui modelul „broadcast" cu ceva mai participativ. Modelul pe care agentul îl construieste despre domeniul care ne interesază va fi simplificat pînă la caricatură, asfel că prin ochii agentilor vom vedea o viziune de desen animat a lumii. Deci un model autorestrictiv, care ne va readuce la abordarea reductivă la un numitor comun, abordare care afectează astăzi televiziunea. „Te interesează ritualurile Balinese, deci te interesează călătoriile, deci te interesează Infobahn Travel Game Show!".
* În mod inevitabil, agentii vor emana o mare doză de kitsch. Agentul momentului, interfata „Bob" de la Microsoft, propune utilizatorului o lume a semnificatiilor caricaturale, alunecînd fără intentie în grotesc.
Jaron Lanier merge chiar mai departe afirmînd că diferenta dintre utilizarea interfetelor om-masină ne-autonome si interactiunea bazată pe agenti (oricît de perfectionati) este una de natură psihologică: utilizatorul se schimbă în asa fel încît agentul să pară mai istet. Adică „se tîmpeste", printr-un proces descris de Lanier pas cu pas:
Pasul 1) Persoana acordă programului un respect suplimentar, pentru că se presupune să e „istet" si „autonom". (Oamenii au oricum tendinta să investească computerele cu autoritate, ceea ce e rusinos. Din experientă pot spune că, spre deosebire de alte instrumente, computerele par să dea rezultate mai bune cînd utilizatorul are o atitudine antagonistă fată de ele.) Pasul 2) Autonomia este un deziderat care se îndeplineste de la sine, cum stie oricine care a avut vreodată un ursulet de plus. Persoana începe să privească computerul ca fiind o persoană. Pasul 3) Ca urmare a unei inexorabile algebre psihologice, persoana începe să se privească pe sine ca fiind asemenea unui computer. Pasul 4) Spre deosebire de un ursulet de plus, un calculator e făcut din idei. Persoana începe să se reducă pe sine la categoriile si metodele reprezentate în calculator, fără a-si da seama ce a pierdut. Muzica devine MIDI, arta devine Postscript. [...] Pasul 5) Acest proces este mult exacerbat dacă softul este conceput ca un agent si deci încearcă să reprezinte o persoană printr-un model software. Proiectîndu-si autonomia asupra computerului, persoana alege fără să-si dea seama o limitare a comportamentului la ceea ce se potriveste în tiparele modelului software. Chiar si fără agenti, creativitatea unei persoane este compromisă prin identificarea cu un computer. Cu agenti, persoana în sine este compromisă.
În cele din urmă, Lanier nu se referă doar la agentii software propriu-zisi. În opinia sa, psihologia utilizatorului poate transforma orice program într-un agent, cedîndu-i propria sa autonomie. Din fericire e posibil si invers, adică dacă un agent software este utilizat cu responsabilitate, utilizatorul întelegînd si selectînd ceea ce-i oferă programul, acesta încetează să fie un agent. Altfel spus, un agent este un mod de a folosi un program. E vorba de noi, de oameni, si nu de calculatoare.
Agentii alienării există doar în imaginatia noastră.