Copiii de azi cresc într-o lume bazată pe informatie, lume aflată într-o continuă comunicatie si interactivitate. Neîndoielnic, ei sînt purtătorii tehnologiei, ai schimbărilor din societate si pentru a ne convinge de asta este suficient să-i privim cum introduc de la tastatură solutii la cele mai dificile probleme care apar pe ecran. Oricare profesor ar fi încîntat de o asemenea concentrare si receptivitate dar din păcate ele nu se întîmplă în scoală ci în afara ei cînd copiii învată jucîndu-se cu ARCADE, MYST sau DOOM.
Stim despre ei că au crescut complet imersati într-o lume dominată de computere si de tehnologii informationale, că se distreză cu jocuri video, ascultă muzică pe CD-uri si că sînt în stare să programeze videocasetofoanele computerizate. Evident că aceste experiente au furnizat copiilor căi diferite de a interactiona cu informatia, comparativ cu generatia precedentă, obisnuită cu medii liniare de comunicatie (televiziune, film, radio) caracterizate de control redus asupra informatiilor.
Am observat cu totii că în societatea on-line care emerge, cu automate pentru bani (automated teller machines), cu manufacturare computerizată, cu sistem computerizat de rezervări si sisteme automate de înscrieri sau vînzări, afacerile se transformă foarte rapid pentru a rămîne în viată.
Schimbările sînt însă mai putin rapide în educatie astfel că astăzi există un mare decalaj între tehnologia disponibilă în cele mai multe scoli si experienta tehnologică bogată a studentilor, dobîndită în alte locuri decît scoala si decalajul este în crestere pe măsură ce schimbările societale se accelerează. Într-o tară dezvoltată, cam 75% din populatie lucrează în servicii legate de informatii, aproximativ jumătate din ei fiind direct implicati în generarea, diseminarea si uzul informatiei. Noile tehnologii crează locuri de muncă unde creativitatea, cooperarea si gîndirea critică sînt apreciate si foarte bine recompensate la toate nivelele unei organizatii.
Concluzia evidentă este că dacă educatia nu poate echipa tineretul cu aptitudini de care ei au nevoie într-o lume bazată pe informatie, acestia nu vor fi capabili să joace un rol productiv în societate.
Mai mult. Că ne place, că nu, persuasiunea si vitalitatea noilor tehnologii schimbă nivelul de asteptare al copiilor si felului în care acestia văd lumea. A devenit astfel evident că, pentru o mai bună educatie, trebuie să ne folosim de interesul copiilor în tehnologie, de faptul că elevii sînt mult mai interesati si motivati în a juca un joc pe computer datorită nivelului de interactivitate. Copiii retin cam 5% din ceea ce aud, 10% din ceea ce citesc, dar retin 80% din ceea ce fac ei însisi. În timpul jocului ei iau decizii foarte frecvent, aproape în fiecare secundă, asa că pot mentine starea de schimbare (schimbarea înseamnă viată, imobilismul - moarte). În scoală, cînd ascultă expunerea unui profesor, ei iau decizii mult mai rar, eventual o dată la o jumătate de oră. Morala este că trebuie să învătăm să folosim tehnologia cu care copiii se joacă în fiecare zi, ca resursă educatională. Există convingerea că putem umple gap-ul tehnologic dintre mediile scolare si cele din afara scolii. Evident că ar fi foarte costisitor să punem tehnologie de vîrf în fiecare clasă dar scolile pot folosi tehnologia care deja a pătruns în societate.
Dacă decidem asta, trebuie să regîndim multe dintre ideile fundamentale care stau la baza educatiei si efectul probabil va fi că scolile viitorului vor diferi destul de mult fată de cele de azi.
Din păcate (sau din fericire?) nu există un consens în ceea ce priveste rolul tehnologiei în viitorul educatiei. Unii au au adus ca argument efectul limitat al inovatiilor tehnologice din trecut asupra educatiei concluzionînd că tehnologiile educationale vor avea o mică influentă în fata problemelor sociale masive aflate în fata scolilor noastre. Altii au argumentat că tehnologiile interactive ale zilelor de astăzi sînt fundamental diferite fată de tehnologiile din trecut. Aceste noi tehnologii, spun ei, nu numai că au potentialul de a transforma educatia dar vor schimba societatea în căi care vor face reforma educatională inevitabilă. Indiferent de opinie, majoritatea agrează că principalul scop al educatiei este actiunea si nu acumularea de cunostinte, că educatia înseamnă găsirea căilor pentru a face lumea un loc mai bun: locuri de muncă, dezvoltarea comunitătii, dezvoltarea personală si a familiei, că deoarece nimeni nu stie cum va arăta viitorul este păgubitor să încerci să dirijezi educatia si, prin urmare, în loc să predai muzeul este mult mai avantajos să predai viata, să deschizi scoala spre lumea reală, să creezi un mediu cultural stimulator, să încurajezi diversitatea gîndirii, să dai tinerilor uneltele intelectuale pentru a actiona.
Cum civilizatiile acestui timp sînt, cu îngăduinta acordată clasificărilor de orice fel, agricole, industriale si informatice, sistemele educationale sînt bazate pe corespunzătoarele modele de civilizatii, datorită tendintei scolilor de a reflecta societătile în care au luat nastere.
Modelul educational agricol. În America de pildă, înainte de războiul civil, viata era agrariană; scolile începeau relativ tîrziu în cursul zilei si se terminau repede pentru a lăsa timp pentru corvoadă. În timpul verii scolile lăsau complet liberi copiii astfel încît acestia puteau să-si ajute părintii la munca cîmpului. Educatia în scoli era îngustă, dominată de profesori si concentrată pe aptitudinile de bază. Profesorii predau cetirea, scrierea si elemente de matematică pentru a complementa cunostintele studentilor care erau dobîndite în afara scolii. O singură sală de clasă în scoală era ceva obisnuit. Universitătile erau putine deoarece putini progresau mai departe de liceu.
Modelul educational industrial. Este centrat pe profesor si este format din module rigide si obligatorii. Sistemul asigură tuturor un bloc standard de cunostinte în ideea mecanicistă nutrită de guverne că cetătenii trebuie să fie intersanjabili, ca piesele unei masini. Modul de organizare dă rezultate bune la nivelele de jos si proaste la nivel universitar. Talentele, geniile sînt supuse aceluiasi proces ca si mediocritătile.
În general, modelul educational industrial este închis la transformările imediate din societate si, prin urmare, posibilitatea lui de adaptare la nou este extrem de redusă. La conferinta Inventing Schools, the Technology is Now, sponsorizată de National Academy of Science si National Academy of Engineering (SUA, 10-12 mai, 1993), cineva a declarat: „Integrating new technology into today's classrooms makes about as much sense as integrating the internal combustion engine into the horse." Integrarea noilor tehnologii în ore, asa cum se tin azi, are tot atîta sens cît are integrarea unui motor cu ardere internă într-un cal.
Modelul educational informatic. În ziua de astăzi, multi studenti urmează încă scoli care sînt gîndite după modelul fabricii. Majoritatea timpului este petrecut pasiv ascultînd cuvîntări. Multe cursuri urmăresc dezvoltarea aptitudinilor pentru job-uri care sau nu mai există sau nu vor mai exista în forma lor prezentă în momentul în care studentii vor absolvi. Este clar că inovatia de ieri a devenit astăzi un obstacol la schimbare. Astăzi numai încă aproximativ 20% din populatie mai lucrează în fabrici sau în ferme. Populatia care termină acum licee sau colegii va avea alte cariere. Asa că profesorii, părintii, administratorii de scoli si cei care fac politică, au început să realizeze că este nevoie de un întreg nou model de educatie. Care să fie însă baza schimbării? Răspuns: tehnologia.
Asa cum tehnologia are puterea să reformeaze alte institutii, are si potentialul de a remodela educatia, de a elimina disjunctia dintre scoală si societate, oferind căi noi de învătare, de predare si de administrare a scolii. Reforma scolilor în tările dezvoltate a început la începutul anilor '80 cînd scolile au început să experimenteze noi structuri organizatorice, noi forme de conducere si noi căi de a utiliza tehnologia.
Prima tentativă a însemnat „adecvarea" noilor unelte la vechile metode si computerele au fost utilizate pentru exercitii, pentru procesare de text si pentru alte lucrări simple, aplicatii care nu beneficiază de proprietătile interactive ale tehnologiei informatiilor.
A doua tentativă a însemnat amplificarea comunicatiei. Rezultatul a fost o retea bogată de interconexiuni inter- scoli si/sau între scoli si institutii ale societătii, îmbogătind si abilitînd misiunile scolii. Dacă scolile traditionale au pus mai mult accent pe performanta individuală si pe competitie si au descurajat studentii de la lucrul împreună (si uneori chiar de la comunicare), noul model de scoală, pune accent pe lucrul în echipă, pe compromis, pe comunicare, aptitudini foarte valoroase la locurile de muncă de azi.
Una din ideile de bază ale noului model educational este că tehnologia însăsi nu este curiculum; nu este un scop ci doar calea spre noi modalităti de a învăta. S-a observat apoi că asta implică schimbarea rolurilor studentilor, profesorilor si chiar a scolilor. În noul model studentii îsi asumă multe din functiunile înainte rezervate pentru profesor. De pildă, lucrînd în grupuri, cei mai familiari cu noile tehnologii determină, prin exemplul lor, colegii de clasă să-si rezolve problemele. În acest fel studentii încep să învete de la vîrste foarte timpurii cum să comunice si cum să-si asume mai mari responsabilităti în educatia lor. Profesorii pe de altă parte, considerati pînă acum repozitori de cunostinte, devin ghizi si mentori în arta navigatiei prin informatia devenită disponibilă prin tehnologie si comunicatii interactive, ajută studentii să culeagă si să organizeze informatia să-i judece valoarea si să decidă cum anume să o prezinte altora.
Pe viitor, în acest nou model de scoală, educatia va arăta probabil diferit decît arată în cele mai multe din scolile de astăzi. Scolile vor fi deschise în tot timpul anului cu grupuri de studenti care se rotesc, sălile de clasă vor include studenti de vîrste diferite, orele traditionale de 50 de minute se vor întinde sau vor dispărea pentru a acomoda noile activităti devenite posibile prin tehnologie. Proiectele pe termen lung vor fi transdisciplinare combinînd subiecte care înainte erau predate în ore separate, la clase separate. Probabil că si testele cu alegeri multiple (multiple choice) vor fi înlocuite de noi feluri de teme care vor măsura achizitia unor apitudini de un ordin mai înalt.
Se pare că scolile vor apărea în cele mai neobisnuite locuri: în birouri sau în locuri mai putin conventionale, că vor avea ramuri sau sectii care vor fi integrate în afaceri, în asistenta medicală sau în zone de locuit. Orele individuale vor fi integrate la locul de muncă furnizînd o educatie vocatională de departe mult mai bogată si mult mai folositoare decît ceea ce se oferă astăzi.
Aproape toată lumea este însă de părere că, indiferent de nivelul de dezvoltare, computerul si reteaua nu sînt si nu vor putea fi niciodată un panaceu pentru problematica omului sau un substitut pentru judecata umană si că educatia ne-computerizată si cărtile de hîrtie, nu vor dispărea.
În ultimii ani, vocabularul educational a început să utilizeze concepte noi, cum ar fi: bibliotecă electronică, universitate virtuală, educatie la distantă (distance learning), sau pregătire la cerere (just in time trainig). Să le explorăm.
Laboratoare Virtuale. Nimic altceva decît VR (virtual reality) 2D sau 3D. Avantaje? Studentii se pot angaja într-un dialog în loc de o simplă absorbire a unei expuneri. Ei pot întrerupe si redirectiona fluxul de informatie, îi pot modifica complexitatea, viteza cu care este comunicată si felul în care este prezentată. Ei pot să controleze elementele experientelor multisenzoriale sofisticate combinînd audio-video-text si grafică într-o singură realitate. Tehnologiile informatice fac posibilă crearea unor lumi realiste, a unor noi lumi în care pot efectua experiente înainte greu de imaginat. În laboratoarele virtuale de fizică, dezvoltate de cercetătorii de la George Mason University si de la University of Huston, studentii în fata unui display urias, intră cu mănusa de date (data glove) într-o realitate artificială în care legile fizicii sînt conntrolate de către oameni. Utilizînd data glove studentii participă direct la experiente virtuale de fizică. Pot să inverseze gravitatia, pot să o suprime, pot să creeze atigravitatie si să urmărească efectele asupra mediului, pot să elimine frecarea sau să încetinească trecerea timpului. Odată cu dezvoltarea acestui laborator se speră că studentii vor fi capabili să experimenteze digital relativitatea sau să participe ca si o moleculă într-o reactie chimică. Avantajul major al noilor tehnologii interactive constă în potentialul de a crea schimbări de multe ordine de mărime în parametrii unei experiente virtuale. Cercetările cognitive au confirmat că studentii învată mai mult dacă se implică în ceea ce studiază, interactionează cu experimentul, iau hotărîri, si pot emite necenzurati judecăti critice. În laboratoarele virtuale de fizică, de exemplu, studentii sînt în mod constant în situatia de a alege modul de interactiune cu realitatea generată de computer. Experimentînd cum răspunde experimentul de laborator la actiunile lor, pot întelege mai repede si mai profund fenomenele fizice decît ar face-o cu cartea si laboratorul clasic.
Învătarea la distantă. Nu este un concept nou. Cu tehnologia clasică se reducea la cursuri oferite prin TV, cursuri înregistrate pe video si indexate în biblioteca universitătii. Noile tehnologii informationale au determinat aparitia interactivitătii în învătarea la distantă si multiplicarea resursele disponibile prin intermediul retelelor.
Totusi, in ciuda beneficiilor pe care le aduc, retelele de computere rămîn nefolosite în cele mai multe scoli. În Statele Unite de pildă, unde 99% din scolile publice au computere si 93% din studenti le utilizează în timpul anului scolar, numai 23% din scoli utilizează retelele.
Idea de bază la învătarea la distantă (distance learning) este de a face posibilă învătarea acolo unde lipseste un profesor competent într-un anumit domeniu. Învătarea la distantă este aproape totdeauna concepută ca fiind furnizată prin semnal video, de la un punct central, via satelit, fibre optice sau microunde. Cea mai mare răspîndire se pare că o are în Australia, motivele fiind legate de distante si densitatea populatiei. Cresterea interactivitătii a condus la un concept nou, educatia la distantă (distance education), tehnologia fiind mult mai costisitoare: videoconferinte, TV interactiv, video la cerere, cursuri interactive multimedia.
Un proiect mai putin costisitor este de pildă Global SchoolHouse Project (GSH). GSH este o activitate initiată în aprilie 1993 în Statele Unite si recunoscută pe plan international. Proiectul urmăreste interconectarea scolilor pentru a demonstra utilitatea Internetului în învătămînt. Clasele interconectate via Internet lucrează în cooperare la (sub)proiecte comune sau schimbă informatii privind elementele comune din curicula scolară. Evident că cei care dispun de tehnologie mai avansată pot dezvolta proiecte de colaborare via videoconferinte.
Proiectele sînt multiple si au coordonatori diferiti. La ele participă scoli de pe toate continentele, numărul lor făcînd necesară gruparea pe zone de interese. În Statele Unite sponsorii GSH sînt National Science Foundation, diferite universităti si firme furnizoare de echipamente sau servicii în telecomunicatii: Sprint, MCI, AT&T, Cisco, Zenith, Apple Computers, Cornel University, etc.
Initiatorul unui asemenea proiect (Where on the World is Roger), Dl. Roger Williams, si-a dedicat cîtiva ani din viată pentru a străbate lumea si a vizita scoli din diferite zone ale lumii, pentru a convinge copii să comunice via Internet, pentru a asocia scolile la proiecte comune. Întreaga activitate se bazează pe E-mail ([email protected]).
Universităti virtuale. Se pare că initiativa a apartinut unei universităti americane: The School of Continuing Education, program în New York University (NYU). Institutia a introdus încă din 1992 cursuri predate în întregime în clase virtuale, utilizînd Windows, NetWare, Lotus Notes, ISDN si video digital (Indeo). Sudentii care doresc să participe la un asemenea program au nevoie de un PC (Windows) si un modem. Prin servere Notes accesate via linii telefonice gratuite acestia pot urmări prezentări multimedia, pot obtine textele cursurilor, pot participa la discutii interactive si pot dialoga cu profesorul si colegii via E-mail. Participarea la un aemenea program costă cam 2000 $ pentru fiecare curs. Deocamdată este utilizat pentru pregătiri post universitare, subiectele de studiu abordate fiind sisteme informatice aplicate si grupuri de lucru virtuale. Avantajul că studentii primesc nu numai o pregătire teoretică ci si una experimentală nemijlocită nu este singurul. Forma activă de participare, interactivitatea, posibilitatea individualizării, libertatea cursantilor, flexibilitatea orarului si raportul pret/performantă se pare că sînt determinante în decizia firmelor de a folosi universitatea virtuală pentru studiile aprofundate ale angajatilor lor.
Biblioteci digitale. În civilizatia informatiei, bibliotecile sau rămîn ce-au fost, demodate repozitare de cărti, sau se adaptează si devin elemente cheie ale autostrăzii informationale prin digitizarea, organizarea si distribuirea informatiei electronice. Dacă a fost alesă cea de-a doua alternativă, bibliotecarii au la dispozittie noua tehnologie pentru a-si extinde patronajul dincolo de peretii bibliotecii lor. Căile de realizare a acestui ambitios plan ar fi: digitizarea colectiilor pentru a le oferi pe Internet unei audiente locale, regionale sau mondiale, servicii text pe Internet (de pildă cărti si indexare complexă digitală) sau, dacă există bani, canale de video interactiv.
Dicolo de problemele tehnice si financiare există si probleme legale, nereglementate încă: cum poate fi protejată proprietatea intelectuală a materialelor aflate în formă electronică?
Multe biblioteci ale civilizatiilor informatice sînt deja interconectate si abonatii lor au la dispozitie terminale pentru navigarea prin informatia digitală. Bibliotecile americane de pildă, aflate în acestă fază (estimate că oferă cam 10% din informatie în formă digitală), lucrează la un proiect de indexare a tuturor informatiilor din biblioteci si de pe Internet (The San Francisco Project). Una din problemele cel mai greu de rezolvat este legată de fonduri. Dintr-un proiect de buget federal, initial de 64 de milioane de dolari, s-a ajuns la un buget aprobat de 34 milioane dolari asa că bibliotecarii în căutare de sponsori s-au îndreptat spre producătorii de echipamente si soft. IBM a echipat, de pildă, Biblioteca Publică din New York. Companiile de telecomunicatii s-au grăbit si ele să doneze echipamente, servicii si fonduri (cum ar fi MCI cu programul Library Link, investind 50000$) la gîndul că vor obtine o parte din subsidiide guvernamentale (estimate la 5 miliarde de dolari) acordate în urma unei hotărîri a Congresului american pentru a interconecta bibliotecile si scolile publice.
Initiativa digitizării bibliotecilor nu au avut-o numai Statele Unite. După Conferinta Ministerială (Brussel, 25-26 februarie, 1995) privind Civilizatia Informatiei, G7 în asociatie cu Comisia Europeană a decis să se folosească de ocazia oferită pentru a lansa proiecte internationale (informatii la http: //www.ispo.cec.be/g7/projidx.html). Acestea ar avea menirea să demonstreze potentialul Civilizatiei Informatiei si să stimuleze dezvoltarea ei. Trei dintre ele: Cross-Cultural Education and Training in TheGlobal Information Society, Electronic Libraries Project si Towards Open Multimedia Access to The World's Cultural heritage: Museums and Galeries sînt deosebit de ambitioase.
Poiectul Bibliotecilor Digitale urmăreste să ofere acces la mostenirea culturală si stiintifică via tehnologii multimedia în ideea de a încuraja dialogul între natiuni si de a îmbunătăti serviciile oferite end-user-ilor. Se consideră că proiectul va conduce la cresterea gradului de disponibilitate a resurselor digitizate, incluzînd aici nu numai înregistrări bibliografice ci si text, grafică, imagini fotografice, sunete si informatie video.
Media Center. Un concept nou. Un asemenea centru contine informatii stocate în moduri diferite: o arhivă de benzi video indexate după mai multe criterii pentru a permite o căutare mai eficientă, software educational, un server video de mare putere care va face posibil video la cerere fără timp de asteptare, eventual un tonomat optic si CD-ROM-uri.
O initiativă în acest sens apartine lui Sprint Advanced Technology Laboratory si se desfăsoară la o scoală din San Francisco.
Tehnologia este în scoli de mai multi ani (în unele tări de peste 15 ani) dar, din păcate, multă vreme s-a pierdut din vedere că tehnologia nu este scopul ci mijlocul, că finalitatea nu este să transformi tehnologia în obiect de studiu ci s-o utilizezi în procesul de educatie. Cheia impementării tehnologiei este pregătirea profesorilor; la fel de importantă ca si achizitionarea de echipamente.
Dar este succesul asigurat odată ce am identificat calea? Nu tocmai si, motive ar destule. Unul ar fi atitudinea profesorului vis-a-vis de scimbarea rolului său. Aici nivelul cultural determină atitudinile. Unii nu pot depăsi imaginea îngustă conform căreia scoala reală nu este asociată cu computerele; ea există, în viziunea lor, numai în tema de casă, trecerea dintr-o clasă într-alta, mediile scolare si alte operatiuni pe care le asociază cu educatia. Altii, care se hotărăsc să utilizeze tehnologia, o fac rar si selectiv deoarece nu stiu cum să o integreze în ceea ce fac.
Studiile efectuate în tările care s-au ocupat de pregătirea educatorilor au relevat că una din greselile frecvente este concentrarea eforturilor în ajutarea profesorilor doar să dobîndească competentă în utilizarea unui anumit echipament sau anumit soft. Actiunea s-a dovedit pierdere de timp dacă nu a fost însotită de întelegerea contextului educational în care aceste noi mijloace educationale pot fi cel mai eficient folosite.
O anchetă asupra profesorilor care au lucrat în medii asistate cu tehnologie educatională a indicat că cresterea lor profesională are patru stadii: intrarea, adoptarea, adaptarea si optimizarea. Parcurgerea acestor stadii înseamnă cresterea graduală a competentelor de la adaptarea tehnologiei la vechile metode de predare, la utilizarea dinamică a tehnologiei pentru găsirea, producerea si comunicarea cunostintelor. Faptul că acest proces durează mai multi ani indică necesitatea unui program prelungit de pregătire a educatorilor. Natura stadiilor indică faptul că sprijinul care trebuie acordat este atît practic cît si pedagogic: adaptarea programelor, selectarea tehnologiei, evaluare. În sfîrsit, studiile au indicat că profesorii au nevoie de un cadru pentru discutarea experientei lor.
De ce unele economii stagnează si altele cresc?
Într-o vreme faptul că unele natiuni aveau mai mult sau mai putin succes economic în competitia cu alte natiuni era legat de natura infrastructurii lor de transport. Natiunile care dispuneau de porturi cu ape adînci au avut mai mult succes decît natiunile care n-au putut exploata tehnologia transportului maritim.
Apoi, după al doilea război mondial, cînd zeci de milioane de familii americane si-au cumpărat automobile, s-a constatat că reteau de drumuri cu două benzi era complet neadecvată. S-a hotărît atunci construirea unei retele de autostrazi interstate. Desi nu a fost imediat vizibil, aceasta a contribuit enorm la dominatia economică a Statelor Unite asupra lumii. Astăzi comertul se desfăsoară nu numai pe autostrăzi de asfalt ci si pe autostrăzi informationale.
Anul trecut, din cifra totală de afaceri de peste 700 miliarde dolari, numai exportul de echipamente de telecomunicatii a adus Statelor Unite peste 48 de miliarde de dolari.
A devenit evident că, pentru o societate în curs de dezvoltare, tehnologia de vîrf reprezintă unica sansă de iesire din marasmul economic. Asa că, tări cu venitul pe cap de locuitor de 50 de ori mai mic decît Statele Unite au investit modestele lor resurse în tehnologie. Speranta lor: inovatia bazată pe tehnologie va crea industrii aducătoare de mari beneficii. Multe tări au avut succese dincolo de cele mai optimiste asteptări ale lor si cele mai negre vise ale americanilor (de exemplu Singapore) dar altele (vezi Pakistan si Rusia) se zbat în continuare neputincioase. De ce?
Se pare că cel mai important factor nu este numai asezarea dezvoltării stiintei si tehnologiei pe primul loc în topul prioritătilor nationale ci si altceva: atitudinea societătii fată de tehnologie si inovatie.
Inovatia este un fenomen cultural si nu stiintific. Ideile, mentalitatea, contează în mod fundamental. Cultura, prin invizibilele seturi de atitudini si prejudecăti pe care oamenii le au despre risc, răsplată si statut social pot cataliza sau inhiba inovatia.
Educatia trebuie să încurajeze experimentarea si inovarea tehnologică, competitivitatea si nu monopolul. Avantajele sînt enorme. Rigiditatea culturală (din Rusia de pildă) inhibă excelenta performantă stiintifică în a deveni excelentă tehnologie. Am citit (într-un ziar, cred) despre o vizită făcută de un grup de personalităti reprezentînd tehnologia fostei Uniuni Sovietice, în cîteva centre de distribuire a energiei electrice de pe coasta de est a Statelor Unite. De la o consolă care părea desprinsă din Star Trek, o singură persoană distribuia energia electrică pe tot cuprinsul statului New York. Oaspetii erau interesati mai ales de schimbul de energie cu reteaua similară din New England care adăuga un semnificativ spor de eficientă, si doreau să cunoască setul de protocoale care guvernau schimbul. Asa că au întrebat distribuitorul de la consolă cine îi comanda cînd să cumpere energie si cînd să vîndă. Răspunsul a fost: Nimeni. Cînd energia lor este mai ieftină, cumpăr, cînd am în exces, vînd. N-a fost crezut. Îsi imaginau că îi comanda cineva din Washington. Întregul concept le era străin: un singur individ, lucrînd într-o retea extrem de complexă avea libertatea de a decide si de a accepta responsabilitatea deciziilor sale.
Se pare că nu există nici o autoritate centrală care să stie atît de mult încît să traseze calea dezvoltărilor tehnologice viitoare: nici MITI din Japonia si nici o eminentă personalitate stiintifică. Este cunoscută întîmplarea cu un laureat al premiului Nobel care vizitînd laboratorul Bellcore afirma că un ecran cu cristale lichide este o imposibilitate. Cercetătorii de acolo au fost politicosi si nu i-au spus că deja l-au construit.
Oamenii trebuie educati în libertatea de a experimenta. Revolutia microelectronică a fost rezultatul a mii de experimente, companii care au apărut si au dispărut, fiecare cu un alt punct de vedere privind modalitatea tehnică de realizare. Nu puteau avea cu totii dreptate si, pentru ca Bill Gates să poată apare, au fost mii de esecuri. Concluzia ar fi că nu este suficient să investim în stiintă ci trebuie, mai ales să investim în oameni, în educatie pentru a putea valorifica avantajele culturale ale liberului întreprinzător care îsi asumă riscul dezvoltării unei idei noi.
Ce ar trebui făcut pentru ca tările lumii a doua să facă saltul tehnologic ?
Puse într-o oarecare ordine, ideile ar fi:
1. Educarea unei forte de muncă capabile să absoarbă noile tehnologii; investit puternic în educarea continuă a specialistilor si managerilor. Sistemele economice se asează pe o bază de cunostinte (knowledge base) si pe resursele sociale construite; vezi scolile. Este semnificativ că tări ca India, Corea de Sud si China directionează cei mai buni studenti spre institutiile tehnice de elită din Statele Unite. Înarmati cu educatie si experientă, startează apoi afaceri competitive în tările lor de origine. Arabia Saudită, are bani să cumpere dar nu are mediul cultural să perfectioneze ceea ce cumpără.
2. Dobîndirea tehnologiei avansate din străinătate prin încurajarea investitiilor străine. Malaiezia, Singapore si Taiwan au făcut un mare salt tehnologic prin atragerea firmelor orientate pe produse destinate exportului; expertiza managerială este esentială în aducerea produselor inovative pe piată si ajutarea firmelor locale să absoarbă noile tehnologii.
3. Investitii substantiale în infrastructura informatională: computere, telecomunicatii, etc. Germania, de pildă, investeste miliarde de dolari în retele telefonice si computere pentru a ridica estul tării.
4. Existenta unei strategii coerente la nivel national (nu dirijism), pe termen lung. Brazilia, care a uitat asta, a trebuit să abandoneze un program care a esuat în tentativa de a face tara independentă de productia internatională în domeniul computerelor.