Între Framling si Varelse II

Nora Vasilescu

„Limba nordică are patru cuvinte pentru a denumi gradele de straneitate... Primul este din-alt-tinut sau utläning, străinul pe care-l recunoastem ca fiind fiintă umană a lumii noastre, dar din alt oras sau altă tară. Al doilea este framling - (...). Acesta este străinul pe care-l recunoastem ca uman, dar venit din altă lume. Al treilea este ramen, străinul pe care-l recunoastem ca uman, dar apartinînd altei specii. Al patrulea se referă la adevăratii extraterestri, varelse, între care includem si animalele, pentru că dialogul cu ele este imposibil. Trăiesc, dar n-am putea bănui ce scopuri sau cauze le fac să actioneze. S-ar putea ca aceste creaturi să fie inteligente, constiente de propria existentă, dar nu avem cum să aflăm asta." Orson Scott Card, Vorbitor în numele mortilor, traducere de Gabriel Stoian, Bucuresti, Nemira, 1995.

Spuneam în partea întîi a acestei discutii că un computer luat doar ca obiect este o specie de mecanism care are prin esenta sa un statut aparte si care generează în noi reactii psihosociale particulare. Între timp mi s-a atras atentia că nu am dat nici o importantă spaimei, deseori urii pe care el o stîrneste într-o masă mai mare sau mai mică de oameni, sentimente pe care le-am trecut cu vederea poate pentru că le putem observa atît de usor si de des. Înclin însă să cred că este vorba mai degrabă de o reactie la nou, veche de cînd lumea si poate agravată de sentimentul usor de incontrolabil, pe care instrumentul, fără discutie, ni-l dă din cînd în cînd si celor care nu ne simtim înspăimîntati sau îngroziti de el.

Un alt amic sociolog îmi sugera că s-ar putea ca aparatul acesta să fie pentru viitor o sursă a unei selectii semi-naturale nemaiîntîlnite în istoria omenirii. Este dincolo de orice dubiu faptul că acei care construiesc programe sau proiectează într-un fel sau altul tehnica de calcul - ca să nu numesc decît două categorii profesionale importante în cadrul fenomenului - sunt în marea lor majoritate, oameni cu o inteligentă peste medie. Lucrul nu înseamnă cîtusi de putin că activitatea legată de un computer nu poate fi si ea clasificată în „munca de jos" si reversul ei. Un individ cu un IQ sensibil scăzut poate fi însă, indubitabil, învătat, mai cu seamă dacă începe de la o vîrstă mică, să execute orice operatii simple, dar necesare cu ajutorul programelor care circulă azi.

Însă odată cu ridicarea acestei chestiuni intrăm în problema computerului însotit de soft, care ni se pare cu mult mai complexă decît cea a masinăriei în sine.

Ce este soft? O colectie de comenzi, ne spune orice manual. Numai că, în ce mă priveste, cel putin, sunt foarte suspicioasă la definitiile simple. Noi am învătat atît definitia definitiei, cît si principiul conform căruia, pe cît cu putintă, un concept abstract trebuie, pentru a fi înteles, transformat în cît mai multe relatii între concepte concrete.

Or, nici genul proxim, nici diferenta specifică nu sunt prea clar redate aici, în plus termenul de comenzi nu este nici el un element prea concret. O alternativă ar fi aceea de a spune că un program este o adunătură de biti, numai că asa pe de o parte renuntăm definitiv la diferenta specifică, iar pe de alta lipsa de concretete îsi schimbă doar înfătisarea: bitul, ca si mai banalul kilogram, ori metrul, nu sunt obiecte în sine, ci aproximatii mentale ale noastre. Categoria generală ar fi în cele din urmă cel mai bine exprimată dacă am spune că un program este o cantitate generală de informatie. Diferenta i-am stabili-o atunci din calitătile si organizarea acesteia. Tentatia simplitătii ne dă iarăsi tîrcoale.

În primul rînd este vorba de o informatie care nu este directă: peste ea e suprapus un sistem de semne. Nimic mai firesc: ce poate fi mai natural pentru fiinta umană decît să-si construiască sisteme de semne? Numai că aici nu avem de-a face cu un singur sistem de semnificare, ceea ce ar fi destul de neobisnuit, dar nu imposibil de înteles dacă am avea de-a face cu mai multe astfel de sisteme organizate natural.

În fond zic „nu" si dau si din cap: folosesc paralel două sisteme de semnificare. O altă posibilitate ar fi aceea de a spune succesiv accelasi lucru în mai multe limbi, sau, în fine, îi vorbesc traducătorului în limba mea, urmînd ca el să vorbească înterlocutorului meu final în limba lui - o comunicare în serie, i-am putea spune. De fiecare dată comunicarea are doi poli, ambii stăpîni pe codul cu pricina.

În cazul informatiei-program lucrurile stau putin diferit: avem de-a face cel putin cu trei moduri de semnificare, fiecare destinat unui singur receptor prezent în timp la comunicare.

Vreau să spun că avem: limbajul de programare, limbajul masină si vastul sistem de operatii prin care comunică utilizatorul cu aparatul. Limbajul de programare este în principiu numai pentru programator, oricum nu se poate contesta faptul că pentru el si numai pentru el a fost conceput, receptorul său este un alt program, deci nu un obiect concret. Limbajul masină are ca receptor principal microprocesorul, emitătorul său este acelasi cu receptorul limbajului de programare. Din ce în ce mai rar programatorul se erijează în emulator de limbaj masină. Aparent codul prin care utilizatorul si masina sa comunică are o situatie mai simplă, numai că, de fapt, utilizatorul nu comunică direct masinii - privilegiu exclusiv al stiutorilor de limbaj-masină - ci programului folosit în acel moment.

Din cîte stiu eu în istoria omenirii nu mai există nici un alt sistem mai artificial si mai abstract de comunicare decît acesta. Insist să nu fiu înteleasă gresit: însusi limbajul natural este un construct uman artificial, deci departe de mine orice intentie peiorativă.

Ce rezultă însă din această definitie complicată, bazată pe o situatie de comunicare atît de complexă? Mărturisesc că în acest punct cred că lucrurile ar merita un studiu mai în amănunt pentru a trage concluzii serioase.

Un anume aspect mi se pare însă a rămîne evident: ca în orice alt sistem de comunicare pentru fiecare comandă sau actiune există mii de căi de rezolvare, din aceste mii o bună parte sunt lăsate la o parte din cauza ineficientei lor, dar încă mai rămîne în vigoare un număr deloc neglijabil în care sectiunea nu o face atît logica si stiinta persoanelor producătoare de soft, ci, chiar inconstient, personalitatea lor, modul lor de exprimare, fiindcă, si aici vroiam să ajung, un program, dincolo de utilitatea lui primordială, reprezintă si un mod al grupului creator de a vorbi lumii despre sinele său.

Un produs soft este modelat de noi ca societate prin asa-zisa cerere a pietii, dar ne si modelează după propria sa structură. Plăcerea noastră, de astă dată individuală, de a lucra sub WordPerfect for Windows versus Microsoft Word, sub Access versus Paradox, sub C++ versus C standard, ca să dau numai cîteva exemple simple, această plăcere nu se explică decît prin personalitatea noastră, a utilizatorilor. Altfel de ce am reactiona atît de diferit sau de ce am creea grupuri de simpatizanti pentru un anume soft contra altuia? Nu cred că numai obisnuinta poate fi făcută responsabilă pentru asta, ba, chiar cred că devine din ce în ce mai putin adevărata cauză în conditiile marii varietăti care ne este oferită. Dincolo de toate se află interactiunea noastră cu grupul care produce softul în chestiune, o conversatie perpetuă in absentia.

Programele nu se semnifică pe sine, nu se comunică pe sine, însă contin „încapsulată", ca să zic asa, o cantitate deloc neglijabilă din esenta umană a insului sau insilor care le-au fost părinti.

În acest din urmă sens programele sunt vii si singura apropiere pe care as putea s-o fac, mutatis mutandis, este aceea de operele artistice care si ele vorbesc si interactionează cu omenirea în întregul ei, doar că numele unei singure personalităti creatoare, iar, în ultimă instantă, numele lor, al operelor, personal. Chiar dacă diferenta de intensitate trebuie luată în seamă, cred că trebuie să ne gîndim din cînd în cînd că atît opera artisitcă, cît si programul de calculator construiesc pentru „consumatorul" lor o lume aparte, o lume născută sub legile si particularitătile personalitătii constructoare.

Nu am de gînd să asimilez softul operei de artă, ca umanist as avea chiar rezerve serioase s-o fac. Dar cred că s-ar putea demonstra fără gres că sunt o serie de caracteristici pe care cele două tipuri de produse umane le împărtăsesc ele si numai ele.

Ne-am învătat de prea de multă vreme să privim utilitarist tot ceea ce are legătură cu stiinta si/sau cu tehnologia. Poate că nu este chiar întîmplător că acum, cînd arta, orice ar zice unii si altii, este de un timp într-un impas, softul si-a luat asemenea avînt. Ori măcar poate că nu e cu totul întîmplător că vîrsta medie a celor care au promovat preponderent atît arta, cît si softul este cam aceeasi. Cîti dintre actualii softisti, hackeri, developeri etc, n-ar fi fost la 1820 pictori muritori de foame? Atunci produsul mintilor lor este ramen, ori varelse?


(C) Copyright Computer Press Agora