Teoria listelor ca rendez-vous

Nora Vasilescu

Din afară (din ce în ce mai putini dintre noi) listele de discutii apar ca niste forumuri în care, mai mult sau mai putin politicos, după niste reguli proprii sau împrumutate de aiurea, un număr de oameni împărtăsesc idei. Si e chiar drăgălasă viziunea asta, e exact ce trebuie ca atragerea unei anume categorii de indivizi să aibă probabilitate cît mai mare.

După destul de putină experientă încep să nu mai cred basmul. Listele sînt o piată. O piată de idei, veti zice; mă îndoiesc, mai degrabă una de personalităti. Poate contrafăcute, poate mistificate ("mistificarea cere geniu" îmi zicea de curînd un amic), dar personalităti. A, mistificarea pe Internet... din nou revin la obsesia mea: comunicarea.

Căci cel putin jumătate din viata unei liste se duce dincolo de partea ei vizibilă. Să n-o luam mecanic. Nu e vorba de comploturi sau aliante între insi; ori mai rar, ori mai putin constiente. Sînt dacă vreti aliante naturale, pe specii.

Dar dintre vocile ce dialoghează, intervin, care mor pe drum, care asteaptă la cotitură, se cumpără si se vinde în permanentă esenta umană. Fiecare îl asteaptă pe celălalt să corespundă propriei individualităti ca să-l adopte sau să se dovedească insuficient ca să-l lovească. De ce să-l lovească? Hm, aici ar fi ceva de spus, cel mai probabil dintr-un fel de simt al competitiei, dar si din dezamăgire.

Sigur, vorbesc de lista de discutie, nu de cele care-si zic asa, dar sînt un fel de liste de informare, moarte luni de zile pînă cînd cineva îsi aminteste să posteze că la adresa x cei interesati pot găsi cutare si cutare, sau un "call for papers". Sînt si din acestea cu ghiotura si sînt foarte practice pentru posesorii de cotă mică pe server, dar...

Lume stranie, lipsită de fete, bîjbîieli înfrigurate pe-ntunericul firelor, smiley ca baston alb, stîngaci, joc cu oameni vii, cel mai adesea singuri, cu user-names, cu reply si subject, cu servere care cad, cu tăceri asupra cărora nu ai control, cu orgolii si jocuri de putere, din cînd în cînd cu urletul bobocului exasperat ("îmi iau jucăriile", dar nu si le ia), brrr, dau în lirism.

Un spatiu paradoxal prin excelentă, căci este spatiu secundar, nimeni nu e aici permanent, fără pericole, e joc, antrenament gratuit ca arta; hm, ziceam "fără pericole", da, sigur, acum cîteva luni un alt amic îmi povestea cum tremura fizic în fata monitorului fată cu un flame war împotriva sa.

De zeci de ani ne distantăm, ne străduim să creăm paradisuri personale, inventăm ideologii ale succesului care nu împart oamenii, ci indivizii si brusc, după un proces atît de îndelungat de fărîmitare a însusi conceptului de grup, cineva pierde din mînă un instrument de război si ne repezim asupra lui, ni-l întindem deasupra ca pe un catarg, dar si ca o cupolă de bunker si (poate) rescriem istoria.

Societatea a murit o dată în plus cînd Sartre a privit mîna pe care tocmai o strîngea-ntr-a sa ca pe un mare vierme alb, dar au trecut cincizeci de ani si iată, am găsit metoda de a strînge mîna fără să o mai vedem. Artificiu si esentă împreună. Intentionam să teoretizez, constat că încă nu pot, mai am nevoie de timp să mă desprind (si poate nici nu vreau) de miracolul seamănului ca voce.


(C) Copyright Computer Press Agora