Bornele hotarelor dintre reali tate si fictiune au fost dintot deauna hîtînate (dacă pot să mă exprim astfel) de iredentisti. Aparent, fictiunea pierde teren. Chipul 4004 a mutat cîtiva tărusi, ocupînd o parcelă de dincolo, prin 1971. După cum probabil ati aflat între timp, expansiunea nu s-a oprit aici.
Robert Hummel (8 drumuri spre viitor) descrie această trebsoară în termeni aproa pe ditirambici: Cu 25 de ani în urmă, inginerii de circuite integrate au tras primul foc într-o revolutie care a schimbat lumea în care trăim. Munitia lor: primul microprocesor comercial.
Oleacă de dramatism si împuscături dau bine în mass-media de specialitate: sporesc thrillu’, îmbunătătesc approachu’, respectă trendu’ si, în general, ajută omul să se dumirească. Se poate însă si mai mult, spune Mark Andressen (Netscape), care arată cum Chipul 4004 a avut un impact mai mare decît inventia rotii, în vreme ce Andrew S. Grove (Intel) supralicitează, găsind taman potrivită compararea aparitiei microprocesorului cu inventarea limbii.
Aicea venim la chestiune. Ea nu s-ar pu tea rezuma la o tiradă de genul: Iubesc hardul, dar urăsc hardistii. Dar problema devicelui cu pricina devine oarecum simptomatică pentru o viziune chipocentrică a lumii, un element pitoresc în analele sindroamelor din ciclul: Si noi sîntem ombi licul pămîntului. De aceea, recursul la revo lutie, împuscături si munitie devine un gest mai putintel nefiresc.
În economia unui moment relativ important din istoria omenirii, Revolutia Fran ce ză (de la care ni se trage numele de mo derni, liberi, egali si fraterni) a existat un instrument (o armă, mai precis) care a făcut o carieră spectaculoasă.
Escopeda, un fel de flintă cu teava termi nată în chip (sic!) de trompetă, a tras primul foc într-o revolutie care a schimbat lumea în care trăim. Puscociul a servit foarte bine ambelor tabere, iar mai apoi, în vremuri tulburi, tîlharilor si celor care-si apă rau avutul. În contextul deloc destins al Comunei din Paris, un homme sans escopede era ceva în genul unui loser de astăzi, cel putin dintr-o perspectivă escopedocentristă.
Acuma, istoria lumii, după oarecari metodologii particulare, cărora le putem zice deocamdată escopedo-chipo-centrice, ar putea fi restrînsă la o însiruire searbădă de esecuri. Iaca, de pildă, omul adamic n-avea escopedă… Mai toată lumea n-are, de fapt, escopedă.
Un om computer-illiterate este un prototip ideal pentru cliseul menit să semene oripilare (sau măcar jenă) într-un viitor chipocentric. El, omul fără chip, nu pricepe, de pildă, legea lui Moore.
Omul fără fată, fără facies, fără chip
(pen tru a reveni putin la sensurile autoh to ne ale unui cuvînt cu atîta greutate) este
înspăimîntător: dacă ai nesansa să-l în tîl nesti - spun legende populare - atunci
ai văzut Moartea. Omul fără chip este fie victima unui blestem datorat vreunui mister
abominabil, fie este pur si simplu un fel de non-creatură, căci nu păstrează chipul si
asemănarea lui Dumnezeu. Un network de motivatii aditionale anatemizează partial
oamenii care seamănă fiarelor, dar nu de asta ne ocupăm aici.
Dar despre ce vorbim de fapt? Poate despre conotatiile pe care le are îndrăzneala comparatiei propuse de chairmanul de la Intel, care shortcutează distanta (altfel traditională) între o făcătură (tehnolo gică) si limbă.
Una ar fi asemănarea pe care o insinuăm dintre Omul fără Chip (facies) al povestilor populare si Omul fără Chip (pe care tocmai l-am descris malitios ca sperietoare a unei lumi cu o viziune chipocentrică).
O alta ar fi extrapolarea unei astfel de li bertăti de comparatie la alte notiuni esen tiale. Se naste un procesor, mi-a murit mo nitorul, calculatorul meu e prost. Un soi de identificare aproape etnica divide utilizatorii de Mac de IBM-compatibili, etc. Mai e si amorul virtual…
O lume întreagă. Creată?
Oricum, nu stiu dacă această lume a cu noscut încă măcar un fel de Revolutie Fran ceză, dacă a simtit realmente acut ne vo ia de escopedă si sentimentul iminentei mortii.
Fiindcă, oricît de generosi am fi cu senti mente de tipul Reset: C’est mourir un peu, dife rente semnificative între real si virtual există.
Cam asta ar fi si cu hîtînătorii iredentisti ai bornelor dintre fictiune si realitate: chiar dacă aparent ei cîstigă teren pentru real, continuă să trăiască într-o lume care apartine, de fapt, fictiunii.