31.XII.1997, orele 13:00, undeva pe drumul national ce leagă două sate din judetul Cluj. Badea Ion păseste hotărît si priveste senin înainte. Pare să fi ajuns la jumătatea distantei dintre cele două localităti si cel putin 3 kilometri îl despart de ce a mai apropiată casă. Nici măcar nu se oboseste să facă autostopul, ci-si vede imperturbabil de drum. Pentru el, Net-ul, Web-ul sau Java sînt niste drăcovenii fără prea mare noimă, iar problemele sale sînt de o cu totul altă natură. Că „eternitatea s-a născut la sat“ nu mai încape îndoială, si încep să fiu tot mai convins că va si muri (eternitatea?) odată cu acesta.
În aceeasi clipă, la mii de kilometri distantă, este încă 6 dimineata; desi soarele nici n-a apucat să se ridice peste desertul din New Mexico, călugării benedictini de la Mănăstirea lui Cristos sînt demult în picioare. Singura cale de acces la mănăstire e un amărît de drum neasfaltat, iar în jurul lăcasului, cît vezi cu ochii e numai desert. Nu tu cabluri de electricitate sau telefon, nu tu televizor, nu tu nimic. Dacă vrei să iei legătura cu o persoană din mănăstire, te sui frumusel în avion, aterizez i la Albuquerque, si apoi mai conduci cale de două ore bune. Sau, dacă preferi, poti să... trimiti un e-mail, căci cîteva baterii solare si o legătura dedicată de telefonie celulară au fost de ajuns pentru a crea o oază tehnică în pustietate. Mănăstirea nu se multumeste doar cu a avea propriul ei Web-site, ci – minune mare – mai dezvoltă site-uri si pentru alte institutii.
„America, America“ (ati văzut filmul lui Elia Kazan?), pămînt al tuturor posibilitătilor, tară în care „a consuma“ e datoria civică a fiecărui individ respectabil. Si cum consumul trebuie stimulat atît de ofertă, cît si de „ambiantă“, ce-ar putea fi oar e mai „cool“ la sfîrsit de mileniu decît să-ti faci cumpărăturile pe Web? Grămezi de firme se înghesuie să-ti ofere această posibilitate, iar proiectele-mamut de cercetare nu au întîrziat nici ele să apară. Se investeste enorm, se speră cîstiguri pe măs ură, dar momentan afacerea e încă-n „fasa“, iar succesul ei pe termen scurt e (totusi) discutabil.
Încercînd să tină consumatorul „în priză“, gata să azvîrle cu bani în stînga si-n dreapta, America e năpădită de mall-uri, cărti de credit si vînzări pe bază de anunturi sosite prin postă sau văzute la TV. Povestea a-nceput în mall-uri, acesti „mega-cio rchini“ de magazine printre care sînt „presărate“ restaurante, săli de cinema si zone de joacă pentru copii. Ideea e simplă si (usor) genială: odată intrat în mall să iei articolul X, tot trecînd de la un magazin la altul, te prinde febra cumpărăturilo r si începi să dai banii te miri pe ce prostii la care nu te-ai fi gîndit vreodată. În plus, pentru ca să nu iesi din transa cumpărăturilor, virtualmente orice problemă este rezolvabilă fără a părăsi mall-ul (îti poti lăsa copii în zonele de joacă, dacă ti-e foame poti mînca ceva, iar dacă vrei să-ti tragi sufletul poti intra la cinema, după care îti reiei turul de forta cu puteri proaspete).
În clipa în care ideea de mall „s-a mai răcit“, s-a observat si un mare neajuns al conceptului: ca să-ti lasi banii într-un mall, trebuie mai întîi să te deplasezi pînă acolo. Si cum oboseala, lenea si televizorul riscă să te tină închis în casă, ar fi probabil mult mai eficient dacă ai putea să faci diverse cumpărături fără a te mai ridica de pe canapeaua din camera de zi. Unica problemă rămîne găsirea unei metode rapide si sigure de a face plata de la distantă. Iar dacă banul e ochiul dracului, cart ea de credit nu poate fi decît... dracul gol. Ideea „cumpără acum si plăteste cînd poti“ (cu o fioroasă dobîndă de pînă-n 20%) a avut o priză formidabilă, iar firmele specializate în „tele-shopping“ sau „mail-shopping“ s-au trezit cu instrumentul de plată ideal. Clientul dă un telefon, indică articolul dorit, îsi dă numărul de credit card (autentificarea si virarea banilor se face cvasi-instantaneu pe calculatorul vînzătorului), si indică adresa la care doreste să fie trimisă marfa. Astfel, la doar cîteva secunde după efectuarea comenzii, obiectul cumpărat poate fi gata de expediere prin curier rapid (în cazul „clasic“ de trimitere a unui cec prin postă, se pierde cel putin o săptămîna din cauza transportului si verificării „manuale“, mult mai lente).
Între timp se pare ca si „tele-shopping“-ul a atins un nivel de maturitate dincolo de care nu te mai poti astepta la cresteri spectaculoase, asa că trebuia să apară, nu-i asa, un mecanism nou si atrăgător care să relanseze vînzările. Cum studiile recen te arată că-n America si-au făcut deja aparitia primele cazuri patologice de „Web addiction“ (Webo-dependentă?), ce-ar putea fi oare mai potrivit decît Internet-ul pentru a „duce pe noi culmi“ pofta de consum a zeci de milioane de americani? Nou-născut ul „comert electronic“ e departe de a fi atît de spectaculos pe cît s-ar putea spera, dar chiar si în forma sa rudimentară a prins aripi pe baza webo-maniei generale. În cele mai multe cazuri e vorba de o simplă pagină HTML în care găsesti o poza miniat urală, o scurtă descriere a produsului, pretul si un link către „pagina-formular“ prin care poti face comanda. După ce „răsfoiesti“ cîteva astfel de pagini, cu sigurantă găsesti ceva care să te atragă (cui îi pasă dacă ai sau nu nevoie de acel produs?) , completezi formularul electronic cu numele, adresa, produsul dorit si numărul cărtii de credit, apesi butonul SUBMIT, iar „de partea cealaltă“ a Web-ului un CGI script preia informatia, o introduce într-o bază de date, iar un angajat îti va trata coman da de îndată ce îi va veni rîndul. Desi aparent totul este simplu si clar ca bună ziua, probleme sînt din belsug, iar motive de strîmbat din nas cu duiumul.
O primă problemă crucială e legată de securitatea informatiei transmise prin Net. După cum se tot spune si repetă, transferul cu pricina nu e deloc sigur, iar majoritatea „sistemelor de securitate“ ar face să moară de rîs un hacker cît de cît decent. În cele mai multe cazuri, „piratajul“ în sine este, cred, o joacă de copil. Spre exemplu, ce încredere ati avea într-o pagină HTML (a unei firme de care n-ati auzit niciodată) în care scrie doar „tastati AICI numărul căttii de credit“? Eu unul nu m-as î ncrede „de doi lei“ în asa o firmă, iar cu cît citesti mai multe pagini de comert electronic, cu atît esti mai putin tentat să o faci. Mi se pare incalificabil să vezi pagini care se transmit „în clar“ (fără nici o criptare!!!), sau pagini „în clar“ din care, „dacă crezi că e necesar“ (poftim cultură!), poti să te duci în pagini cu criptare (o pagină accesată prin „https“ e – teoretic – „secure“, adică criptată). Unele firme însiră mîndre standardele folosite pentru a face criptarea, de parca n-ar fi au zit în viata lor de spărgătorii de coduri si „succesele“ lor: nu mai departe de azi dimineată, CNN-ul anunta că un student american a izbutit să spargă în nici trei ore si jumătate informatii criptate pe baza unei chei de 40 de biti. Cum legea americană interzice exportul de software în care criptarea utilizează chei mai lungi de 40 de biti, multe din firmele de soft refuză să-si bată capul cu două versiuni ale aceluiasi program (una pentru export cu „cheie de 40“ si una pentru americani cu „cheie de 6 0“) si se multumesc cu „chei de 40“ decodificabile în nici 4 ore! Una peste alta, retelele locale legate la Internet nu-s nici ele „sigure“ (dacă mai aveti dubii, întrebati-l pe Călin Mateias), Netscape-ul are bug-urile lui, Net-ul „geme“ de hackeri, si -n aceste conditii unele firme se asteaptă să fii de acord ca numărul tău de credit card să fie transmis în clar. Curat murdar, neicusorule!
V-ati putea pune întrebarea legitimă: si chiar dacă cineva poate să-mi afle CCN-ul („credit card number“-ul), ce-ar putea face cu el? Ei bine, virtualmente orice! Îl poate folosi pentru a suna de la un telefon public în Kenia, Noua Zeelandă sau Patagonia , îl poate da unor amici să facă acelasi lucru, sau (în multe cazuri) poate chiar scoate cash de la automate! Un subiect aparte, care ar merita probabil un articol de sine stătător, este legat de actiunile băncilor ce încearcă să prevină utilizarea fraud uloasă a CCN-urilor. Există deja de multisor soft-de-monitorizare, un soi de SRI electronic, care îti urmăreste fiecare tranzactie si încearcă să-ti definească un... sablon comportamental! Culmea, aceste programe functionează neasteptat de bine, si, de e xemplu, un amic de-al meu a fost sunat de bancă pentru o verificare: cineva i-a folosit CCN-ul pentru a suna în ... Armenia, iar „sablonul“ lui indica faptul că el nu are obiceiul de a telefona în acea parte a lumii. Cum nu era el autorul apelului cu pri cina, la următoarele încercări de apel (si, atentie, au existat mai multe astfel de încercări!) cererea de plată a fost invalidată. Evident, aceste programe-monitor nu sînt perfecte, iar gurile rele zic că dacă nu folosesti un CCN cîteva luni, si apoi te decizi ca-n două zile sa-ti cumperi video, televizor si casetofon, programul va „urla“ cît îl tin bojocii «Hotul !!!». Bune sau rele, asemenea soft-uri au si un revers al medaliei: în urma unei asemenea monitorizări, se-alege praful de privacy-ul tău („privacy“, acest cuvînt intraductibil pentru noi, dar atît de drag americanului). Fără a fi, sper, paranoic, eu unul nu mă simt cîtusi de putin bine să stiu că „profilul“ meu zace pe hard-ul nu stiu cărei bănci, dacă nu de alta, atunci măcar pentru că-n America vînzarea – la propriu – a unor astfel de informatii este deja o reală problemă. Spre exemplu, accesul la o asemenea bază de date îi permite unei firme ce comercializează bascheti să obtină fără dificultăti lista celor ce cumpăra de cel putin do uă ori pe an asemenea articole. Si atunci să vezi ce bombardament de oferte urmează, atît în scris, cît si prin telefon!
O a doua mare problemă a comertului electronic e legata de credibilitatea firmelor ce-l practică. În cazul unui magazin din lumea reală există încă din start motive de încredere: magazinul e în fata ochilor tăi, marfa e clar înăuntru, iar de bine, de rău , patronul în cauză plăteste o chirie, are niste angajati, si măcar în aparentă trăieste dintr-o afacere cinstită. În plus, dacă ti se pare că e ceva necurat în acel magazin, îti tii credit card-ul în buzunar si te duci să faci cumpărături în altă par te. Cumpărăturile făcute într-un „mall electronic“ sînt însă într-o situatie ceva mai delicată, căci 10-20 de pagini de Web (în care se face reclamă la un produs sau altul) le poate „scrie“ oricine, iar relatia cumpărător-vînzător începe de fapt prin tr ansmiterea CCN-ului tău către un vînzător necunoscut. Orice „smecheras“ poate scrie un script CGI care primeste formularul electronic de la tine, salvează CCN-ul si datele-ti personale, după care îti răspunde: ne pare rău, dar pe moment nu avem în stoc p rodusul solicitat. El s-a ales cu un CCN numai bun de muls, iar tu cu buzele umflate!
Tot la capitolul credibilitate, trebuie adusă în discutie reclama super-agresivă, făcută la limita legalitătii. În multe cazuri reclama are un caracter tendentios (indiferent că este făcută prin TV, radio, Web, sau telefon), preturile si conditiile de li vrare sînt furnizate doar partial (adică ti se arată doar partea avantajoasă a afacerii), iar în momentul în care contactezi firma pentru a cere obiectul/serviciul risti pur si simplu să ti se impună conditii de-a dreptul abracadabrante. O întîmplare rec entă poate fi mai mult decît edificatoare: „răsfoind“ un catalog electronic de masini noi, am găsit o rubrică în care mi se oferea căutarea automată a dealer-ului cel mai ieftin din zonă. Curios fiind să vad cît e de serios „search-ul“ (tocmai aflasem de un rabat colosal al unui reprezentant Nissan), am făcut o asemenea cerere electronică. Ceea ce mi se promitea în pagina de Web era că în maxim 48 de ore voi primi un email de la dealer-ul cu cea mai convenabila ofertă si că mesajul va contine pretul cerut de acesta. Trec cele două zile si nu primesc decît un mesaj în care mi s e indica adresa unui dealer oarecare, dar nici un cuvintel despre pret. Mai trece o săptămînă, uitasem complet de acest caz, si mă trezesc cu un email scris pe un ton foarte întepat în care dealer-ul cu pricina mă informează că, în conformitate cu reg ulamentul său („afisat“ cică, pe undeva, pe Web), dacă nu-i infirm imediat «comanda» masinii, mi-o va livra direct acasă, pe cheltuiala mea! M-a apucat rîsul în fata tupeului absolut remarcabil, căci mi-era greu să-mi imaginez cum voi fi obligat să cump ăr o masină de 20.000 de dolari. Totusi, pentru o persoană mai putin familiarizată cu tupeul unora dintre afaceristii Web-ului, si în cazul unor articole mult mai ieftine (o carte, un CD, etc.), riscă să apară tentatia de a zice: „lasă, dom’le că nu-s asa de multi bani, si poate că n-am fost eu destul de atent si de fapt chiar asa scria pe formularul electronic“. Iar de aici si pînă la a plăti un obiect pe care nu l-ai comandat nu mai e decît un pas!
Un al treilea dezavantaj al comertului electronic este legat de faptul că „interactiunea“ cumpărător-vînzător e extrem de redusă, iar acest lucru obligă clientul să nu cumpere electronic decît obiecte pe care le cunoaste la perfectiune. În caz contrar, dacă obiectul comandat nu este exact asa cum îl visa cumpărătorul, trimiterea lui înapoi si asteptarea livrării unui alt articol (sau repetarea acestui proces de două-trei ori), se poate întinde pe o perioada supărător de lungă. Iar pentru un nehotărît , a merge la magazin si a compara „pe viu“ performantele diferitelor aparate foto, camere de filmat, sau televizoare este o experientă mult mai relevanta decît „browse“-uirea unui catalog electronic. O solutie „de compromis“ ar fi să mergi la magazin, să testezi diversele variante, să-ti notezi preturile lor, si apoi să cauti pe Web o ofertă mai bună. Dar nici acest scenariu nu prea stă în picioare, căci după ce te-ai chinuit 3-4 ore să alegi varianta ideală, esti probabil atît de dornic să-ti duci „p rada“ cu tine acasă, încît preferi să plătesti pe loc un pret mai piperat, dar să devii instantaneu fericitul posesor al mult doritului obiect.
La o analiză mai atentă, tipul de obiecte cumpărabile electronic este relativ redus. Lăsînd la o parte categoriile de obiecte si servicii vandabile prin „tele-shopping“, care sînt în general legate de cure de slăbire (si echipamentul anex), ghicitul viit orului (nu glumesc deloc!), sau CD-uri de tip „Bach’s Greatest Hits“, observăm că hainele si încăltămintea de calitate cad de la sine, mîncarea perisabila la fel, multe din produsele electronice asisderea, iar obiectele decorative nu stau nici ele cu mul t mai bine (cine si-ar cumpăra un covor, perdele sau prosoape fără a le atinge sau studia la lumina naturală?). Nici la capitolul „entertainment“ situatia nu e strălucită: e putin probabil să cumperi o carte complet necunoscută fără a o răsfoi sau un dis c fără a asculta cîteva fragmente muzicale (fac exceptie, evident, operele „clasice“ dintr-un domeniu sau altul). În schimb, dacă intri într-o librărie „reală“, este foarte posibil să cumperi cîteva titluri la care nici nu te gîndisesi, dar pe care le-ai văzut, le-ai răsfoit, si te-au fermecat pur si simplu. Iar dacă tot am ajuns la capitolul cărti, nu pot să nu va reamintesc aici fascinanta mărturisire a domnului Patapievici: „Am si azi obiceiul de a mirosi cărtile. E un mod de a regăsi vechea senzoria litate a tiparului, cînd încă întelesul slovelor îmi era încercuit de stupoare“ – si cred că sînt destui cititori împătimiti care, asemeni mie, n-ar înlocui nici în ruptul capului o vizită la librăria Humanitas cu o anostă căutare într-un catalog electr onic.
Nevrînd să fiu nedrept si să vă las impresia că „electronic commerce“-ul este cea mai catastrofală inventie de la bomba atomică încoace, trebuie să amintesc măcar în fugă avantajele acestui fenomen. În primul rînd, preturile practicate ar trebui să fie sensibil mai mici (cheltuielile unui en-gros-ist cu depozit într-un colt pierdut de lume sînt categoric mai reduse decît cele ale unui comerciant din „buricul tîrgului“). Apoi mai intra în calcul si confortul cumpărăturilor făcute de acasă sau, de ce n u, de la birou (evident, cînd nu te vede seful). Un alt factor important e... moda, care se pare că „a prins“ si că atrage pe zi ce trece tot mai multi musterii, mai ales tineri. Cu toate acestea, cred că actualele probleme tinînd de securitate, credib ilitate si „specializare“ (după cum spuneam, daca nu stii exact ce doresti, cred ca e mai usor să te hotărăsti în magazin decît „pe“ Web) sînt departe de a fi solutionate, iar ziua cînd comertul virtual va avea un număr de clienti comparabil cu cel din l umea reală este încă departe. Sau poate că voi fi fiind eu un „mioritic“ demodat si-un „încremenit în proiect“ total depăsit de evenimente.
La nici 24 de ore după ce am terminat articolul de mai sus, mi-a căzut în mînă numărul din 27 ianuarie al revistei Newsweek. În articolul „The Web: Infotopia or Marketplace“, domnul Peter McGrath analizează evolutia Web-ului ca piată de afaceri si prezi ntă cîteva statistici si estimări relevante pentru amploarea fenomenului. Astfel, se pare că 19% dintre americanii ce au acces la Web îl folosesc si pentru „shopping“ (atentie, e vorba de un sondaj cu răspunsuri multiple în care comertul se află abia pe locul 7, la mare distantă de primele clasate). Aceste 19 procente sînt oarecum înselătoare, pentru că doar 15% dintre căminele americane au acces „online“ si, în plus, o bună parte dintre tranzactii se fac „în interes de serviciu“. O altă informatie inte resantă este furnizată de General Electric, care a prognozat că în 1996, pe baza serviciului „ExtraNet“ ce permite comunicarea companiei cu principalii săi clienti (e vorba exclusiv de firme!), vînzările electronice vor atinge nivelul de 1 miliard de d olari. Lăsînd la o parte cifrele estimative de mai sus, datele prezentate în articol par să-mi confirme temerile legate de securitate si credibilitate. De exemplu, din punct de vedere al securitătii informatiei transmise, abia în 1998 se speră introduce rea unui sistem de protectie considerat „sigur“ de către Visa si MasterCard. Dar poate că cea mai dura afirmatie din Newsweek e cea legată de încrederea pe care clientii o pot avea în firmele de pe Web: credibilitatea informatiei va depinde preponderent de... (re)numele firmei si mărcii comercializate (adică vom continua să preferăm Nike, Reebok, sau Adidas faimosilor „tenisi chinezesti“)! Sau, folosind cuvintele domnului Nicholas Negroponte (fondator al MIT Media Lab), „Web-ul va rămîne un sistem baza t (în principal) pe încrederea reciprocă“. Sau oarbă?
Dl. Ionut Muslea este doctorand la University of Southern California. Poate fi contactat prin e-mail la .