Va fi Steve Jobs în stare să salveze Apple?

În sudul Californiei, prin anii '70, toți băieții de 18 ani sau pe-aproape își petreceau vremea colindând plajele însorite sau făcând surfing pe valurile oceanului. Chiar toți? Poate doar cu excepția a doi dintre ei, Steve și Steve, care au renunțat la plăcerile plajelor pentru a construi un mic aparat electronic ce ocolea comutatoarele centralei telefonice și care le-a permis celor doi un apel gratuit la palatul Buckingham. Singura persoană care a stat între cei doi și Regina Angliei a fost o secretară care, după câteva minute, a bănuit că e ceva necurat cu apelul și a închis. Nimeni nu știa cum au reușit cei doi puști dintr-un colegiu californian să intre pe o linie secretă...

Dincolo de aspectul senzațional, foarte puțină lume și-a dat seama de importanța micului aparat, the blue box, pe care mai întâi Steve Wozniak l-a creat, iar apoi Steve Jobs l-a vândut pentru un frumos profit. Alții ar fi folosit banii pentru a termina școala, pentru a face o călătorie în insule exotice sau pentru a-și cumpăra un superb Ferrari roșu. Dar nu cei doi. Ei au hotărât să-și vadă în continuare de cablaje, diode, tranzistoare și restul inventarului electronicii, pentru a crea un alt aparat electronic care să le permită oamenilor să se joace și, de ce nu, să facă și lucruri ceva mai sofisticate, de pildă să scrie scrisori și altele asemenea. Wozniak a venit cu ideea unui „computer pe o singură placă“, iar amândoi cu ideea foarte originală că a venit vremea ca „oricine să aibă așa ceva în garaj“... sau Henry Ford a zis asta...? Nu-mi mai amintesc cine a spus-o, dar cert este că Jobs s-a apucat să o vândă. Aparatul trebuia să fie ușor de asamblat și foarte ieftin, fiindcă nimeni nu era dispus să plătească a grămadă de bani ca să joace jocuri electronice pe un ecran de televizor. După câteva luni de bricolaj cu piese electronice, primul computer Apple s-a născut. Era o cutiuță cu o claviatură și cu un conector pentru receptorul TV. Magazinul Byte a vândut imediat primele șase sute de bucăți și, foarte curând, garajul lui Steve – unde Apple a văzut lumina zilei – a devenit prea mic pentru a răspunde comenzilor tot mai numeroase de „cutii cu claviatură“. Cei doi au fost nevoiți să închirieze un spațiu în oraș și să angajeze mai mulți oameni pentru a răspunde cererii.

Mai repede decât oricând înainte, calculatorul a invadat locuințele americane. În scurt timp a cunoscut o metamorfoză și s-a transformat în Apple IIE, unul dintre cele mai sofisticate calculatoare „de cas㓠ale acelor vremuri. Când un grup de inițiați de la MIT au creat un program numit Visicalc, lumea business-ului a început să privească mașinile de jocuri cu alți ochi și au realizat că a venit vremea să trateze la modul serios „jucăria“. IBM, adevăratul creator al calculatorului personal, nu prea a avut încredere în el pentru că managementul nu a văzut potențialul unei mașini care nu putea fi folosită în lumea afacerilor. Și de altfel IBM avea o lungă tradiție în a-și renega propriile invenții: cu ani în urmă președintele IBM a fost cel care a afirmat cu emfază că nu vede nici un rost la mai mult de cinci computere în lume... Visicalc a schimbat concepția oamenilor în privința „computerului de casă“, care a devenit astfel „computerul de birou“ sau „calculatorul personal“.

Oricât de surprinzător ar părea, în ciuda banilor investiți în dezvoltarea calculatorului personal, multă vreme IBM nu a văzut adevăratul potențial al creației sale în lume afacerilor. Mai precis, l-a ignorat complet. Conducerea era încă tributară mentalității „mainframe“. Într-un fel au făcut astfel un serviciu omenirii, fiindcă prin anii '80 cine vroia un calculator avansat cumpăra o imitație IBM și nu un IBM veritabil...

În vremea aceasta, Steve Jobs și cu Apple (Wozniak ieșise din cadru) se înălțau tot mai sus pe aripile succesului. O personalitate foarte plăcută, un om foarte muncitor și cu o adevărată viziune a viitorului, Steve a făcut câteva greșeli care aveau să-l coste pierderea companiei, a produsului și chiar a viziunii.

Steve avea darul de a vorbi, iar când Steve vorbea oamenii ascultau. În câțiva ani modelul IIE s-a transformat în IIC, ucis înainte de a se naște pentru a face loc lui Lisa. Lisa a fost un eșec comercial. Lumea nu era pregătită încă pentru interfața grafică și pentru folosirea mausului. Dar mai ales, lumea nu era pregătită încă pentru a plăti 10.000 de dolari pentru un calculator personal. Când a apărut Macintosh, înfrângerea lui Apple era deja hotărâtă. Compania nu a urmat chiar calea lui Osborne, ci a păstrat în următorii zece ani un segmente de piață de 15% și a avut o audiență care a iubit cu adevărat produsul. A fost Apple un produs rău? Dimpotrivă, a fost strălucit. A fost ceva ce omenirea nu mai văzuse. Dacă Henry Ford este creditat pe nedrept cu inventarea liniei de asamblare, Steve Jobs poate fi creditat pe nedrept pentru inventarea interfeței grafice cu utilizatorul. Nici unul dintre ei nu a inventat conceptele în cauză, dar le-au popularizat și le-au transformat în bunuri publice, disponibile oricui ar fi dorit să le folosească. Apple ar fi putut să domine astăzi domeniul calculatoarelor personale dacă Steve ar fi încercat să le vândă lumii întregi, în loc să le vândă unui cerc restrâns de inițiață care înțelegeau cu adevărat ce înseamnă un calculator avansat.

În vremea când Apple devenea o prezență semnificativă în lumea calculatoarelor personale, IBM – regele lumii mainframe – a început să descopere încetul cu încetul calculatorul personal. Steve a mers cap la cap cu gigantul, dar ambiția nu e totdeauna suficientă ca să câștigi un război. Poate că Apple a câștigat câteva bătălii în acele vremuri, dar până la urmă a pierdut războiul.

Îmi amintesc și acum campania de marketing legată de lansarea Mac-ului. Reclamele erau foarte sugestive și convingătoare, devenind între timp studii de caz clasice în privința mesajului purtat spre public. Niciunde nu era menționat numele IBM, dar fiecare simțea prezența IBM-ului în acel scenariul orwelian, în care hoardele de trântori hipnotizați erau eliberați din Unitatea Centrală de Control de către noul Mac. Culoarea dominantă a reclamei era cenușiul, deși unora li se părea albastru. Umanoizii cu fețele marcate de emoție priveau marele Ecran Central care le conducea viețile. Noii oameni-Mac, colorați și plini de viață, înarmați cu ciocane, spărgeau Ecranul Central, lăsând lumina să pătrundă înăuntru. Trântorii hipnotizați deveneau oameni. Era o metaforă puternică iar cei vizați au înțeles că pentru a-și păstra locul, Apple trebuia să dispară... La vremea aceea IBM era înc㠄marele albastru“, desprins de realitate și puternic ancorat în mentalitatea de conducător al trântorilor. Cei de la IBM nu înțelegeau calculatorul personal, dar aveau suficient fler ca să-și dea seama că era ceva ce nu mai putea fi ignorat.

Întortocheate sunt căile Domnului și nu ne este dat nouă să le înțelegem. Așa că nu m-am întrebat de ce Steve l-a adus pe John Scully pe scenă și de ce s-a auto-concediat lăsându-l pe John în locul său. Se spune că în management nu contează cu ce se ocupă de fapt compania atâta vreme cât cel care o conduce înțelege principiile managementului. John ar fi putut fi o speranță pentru PepsiCo, dar nu s-a dovedit o alegerea bună pentru Apple. S-ar fi putut presupune că e o persoană care înțelege lumea computerelor, dar s-a vădit că nu era așa: Apple, care a fost întotdeauna o „pasăre exotică“, a devenit și mai exotică concentrându-se pe PDA-uri. Conceptul era interesant, ar fi putut fi chiar folositor pentru un anumit sector de piață, dar Apple avea deja o nișă, o piață închisă, și nu mai avea nevoie de încă una. Așa că și John a trebuit să plece – sfârșind astfel o carieră promițătoare care însă nu s-a împlinit – lăsând compania într-o situație și mai întunecată decât atunci când a venit.

Când a plecat de la Apple, comunitatea informatică a înțeles c㠄copilul teribil“ al epocii calculatoarelor era terminat. Cu buzunarele pline de bani, Steve Jobs s-ar fi putut pensiona, ar fi putut să-și termine școala pe care o părăsise cu câțiva ani în urmă și s-ar fi putut bucura de o viață îndestulată. Încă nu avea nici patruzeci de ani. În schimb el a adunat o nouă echipă de tehnicieni și a fondat Next Computer, o companie care până la urmă a eșuat. Dar nu a eșuat în zadar. În timp ce partea de hardware a fost o adevărată operă de artă, softul creat pentru ea a fost un veritabil deschizător de drumuri în programarea obiectuală, o altă moștenire pe care Steve Jobs a vrut să ne-o lase.

Astăzi, la câțiva ani după ce toate acestea s-au întâmplat, privind cu detașare trecutul, nu poți să nu constați că, așa cum se întâmplă de obicei, mediocritatea a învins din nou...

Apple și-a păstrat o nișă de 15% – care abia de curând a căzut la 6% – clonele IBM având majoritatea restului pieței. Lucrurile păreau destul de limpezi, dar realitatea este puțin mai nuanțată. Apple deține partea sa de 6% din piața de hardware și de sisteme de operare, în timp ce PC-urile compatibile IBM au restul pieței de hardware. În schimb piața sistemelor de operare este diversificată până la limita haosului: DOS, Unix, Linux, OS/2, Windows 95 și NT, NextStep, etc. În vreme ce piața software deținută de Apple este destul de unitară și nu prea există suprapuneri, partea destinată PC-urilor Intel pare o nesfârșită luptă, în care o bună parte din energie este cheltuită re-inventând roata de zece ori pe săptămână. Nimeni n-ar putea să spună câte procesoare de texte, programe de calcul tabelar sau de grafică există pe platforme Intel. Nimeni n-ar putea să spună câte dintre ele pot schimba informații. Sunt sigur că oricine poate afirmă fără ezitare că nici unul dintre ele nu este perfect sau fără neajunsuri. În vreme ce programele pentru Apple formează un ansamblu bine integrat, platforma Intel este foarte segmentată și minată de rivalități. Și, ceea ce este cel mai rău, atunci când unul dintre combatanți încearcă să-i unească pe ceilalți în jurul unei forme oarecare de standard, Microsoft găsește mereu o modalitate de a-și promova propria versiune de standard, semănând confuzie și întorcând lucrurile la haosul primordial.

Se spune că lucrurile merg întotdeauna mai rău înainte de a merge mai bine. La Apple se pare că lucrurile merg din rău în mai rău, compania părând în pragul falimentului. Înainte de sosirea lui Amelio de la National Semiconductor, Apple Computers părea ca un pacient în stare de comă, foarte aproape de sfârșit. Problema cu starea de comă este că ea se poate prelungi la nesfârșit atâta vreme cât suportul tehnic pentru menținerea vieții funcționează. La Apple nici acesta nu prea mai funcționa iar compania pierdea sânge cu fiecare trimestru.

În timp ce platforma Intel se îndreaptă spre o revoluție iar OS/2, Windows NT și Java sunt noii termeni care reprezintă calea spre viitor, Apple pare să fie într-o fundătură cu System 7. Au existat unele discuții legate de BE, dar acestea au fost inconsistente și neconvingătoare. Într-o zi însă, Amelio lansează bomba: într-un efort suprem de a opri hemoragia Apple cumpără Next și Steve Jobs se întoarce. Încă nu este clar ce rol va juca Steve Jobs la Apple – el este deocamdată consultant pentru management – dar se speră că odată ce fiul risipitor se va fi întors, lucrurile vor merge mai bine. Ceea ce a afectat cu adevărat pe Apple încă din vremurile de glorie a fost faptul că era un sistem foarte proprietar. Jobs a făcut o greșeală crucială atunci când a scos din competiție pe Franklin Computers, o firmă care a încercat să copieze Apple IIE. Franklin a realizat o clonă foarte reușită, atât de reușită încât a creat panică la Apple. În ciuda clarviziunii sale, Jobs nu a înțeles că acceptarea clonelor însemna supraviețuirea companiei. Poate că dacă IBM s-ar fi împotrivit copierii PC-ul său, lumea ar fi fost mai bună acum, pentru că Microsoft n-ar fi devenit monstrul care este astăzi...

Nu doar că Apple s-a răzbunat pe Franklin Computers și a distrus compania, dar Lisa, și mai apoi Macintosh, au fost sisteme închise și chiar adăugarea de memorie suplimentară trebuia făcută de un centru de service specializat pentru a nu pierde garanția. Ca să nu mai vorbim de faptul că era practic imposibil să găsești piese de schimb, deoarece nici un terț producător nu și-a dorit să împărtășească soarta lui Franklin. E adevărat că Mac-ul avea tot ce și-ar fi dorit utilizatorul, e adevărat și că hardul Mac-ului era solid ca o stâncă iar softul era sigur și stabil, dar singularitatea sa a saturat în scurt timp piața. Înainte de a fi dat afară în 1985, Steve a stabilit un precedent oribil, intrând în istorie prin faptul că a început concedierile în ceea ce se numea „industria fără șomeri a viitorului“... Apple a trebuit să concedieze aproape 1.500 de oameni ca să poată să supraviețuiască.

Se părea că Apple a adus pe piață tot ceea ce era de adus și nu mai era loc pentru expansiune. Avea avantajul interfeței grafice, dar după ce Steve a plecat, Scully a aranjat lucrurile în așa manieră încât Apple a pierdut și acest avantaj. În litigiul de copyright pe care l-a avut cu Microsoft în privința utilizării interfeței grafice, John a reușit să blocheze utilizarea acesteia de către Microsoft, cel puțin pentru o vreme. Dar înțelegerea a fost atât de prost formulată încât nimic nu-i împiedica pe cei de la Microsoft să rescrie Windows-ul inspirându-se după pofta inimii din interfața Mac. Ceea ce Microsoft a și făcut. Windows 95 și versiunile următoare folosesc o mulțime de idei preluate de la Apple, astfel încât nu mai există nici o motivație puternică de a cumpăra Apple când Microsoft, care este mult mai răspândit, oferă ceva similar. E adevărat că Microsoft nu a atacat nișa deținută de Apple, și probabil că nici nu o va face cât timp Apple va trăi, dar a reușit să reducă perspectivele lui Apple la acea nișă.

NextStep este un nou sistem de operare orientat pe obiecte, pe care – după ce a abandonat partea de hardware – Jobs a continuat să-l dezvolte ca un mediu pentru programare și pentru Internet. A fost portat pe platforme Intel și, în ciuda faptului că nu are încă o răspândire considerabilă, dispune de toate ingredientele pentru a deveni un competitor serios într-un viitor dominat de rețea în care – datorită suportului pentru Java – sistemele de operare nu vor mai juca un rol atât de important. Rulând pe PowerMac, alături de DOS, Windows, Unix, System 7 și variantele sale, NextStep va închide cercul și va face din Apple o unealtă universală care nu va mai fi o „pasăre exotică“. Firma a promis livrarea în termen de un an versiunii NextStep pentru PowerMac, cu numele de cod Rapsody. Sistemul de operare va rula în forma livrată pe PowerMac și mașini Intel și va suporta aplicațiile și API-urile Windows NT. Nimeni nu știe cât de compatibil va fi noul SO cu aplicațiile Mac existente. De fapt nimeni nu vrea să știe, pentru că nu va fi compatibil... Dar, dacă facem o paralelă cu lumea Wintel, câte dintre aplicațiile DOS și Windows actuale rulează sub Windows NT?

Desigur că scepticii vor spune: „doar o altă cutie fățoasă care va rula Windows, exact ceea ce ne doream...“. Ceea ce este adevărat, dar există un detaliu important: Apple va putea livra o soluție totală, cu hardul și sistemul de operare într-un singur pachet. În plus, Apple nu mai este atât de rigid în privința clonelor – și de altfel a oferit deja licențe unor terți producători. Clonele sunt la fel de bune ca și originalul și sunt realizate de companii cu o foarte bună reputație. Chiar în timp ce scriam acest articol am căutat pe Web vești despre noi dezvoltări și am aflat că Apple a anunțat noi modele care vor utiliza discuri hard și unități CD-ROM obișnuite, sfârșind astfel cu vechea tradiție „Apple only“.

Interesantă este reacția celor de la Microsoft, care par cu totul în afara problemei. Ultimele lor afirmații confirmă absența oricărui interes în ceea ce privește noul sistem de operare și nu se știe dacă nu vor pierde trenul, mai ales în situația în care Apple Next se va dovedi un concurent puternic pe piață. Va fi foarte interesant de urmărit care va fi reacția comunității proiectanților de aplicații la noile orientări de la Apple. De fapt, într-un nou mediu „Java enabled“, în care sistemul de operare nu mai este factorul principal în decizia achiziționării unui anumit calculator pentru a rula anumite aplicații, Apple va avea șanse foarte mari de supraviețuire. Publicul de astăzi nu se mai teme de șoricei, este obișnuit cu interfețele grafice și poate să aprecieze una care este foarte ergonomică și ușor de folosit. Varianta Microsoft, deși este mai reușită în comparație cu versiunile anterioare, este încă întortocheată și prea puțin intuitivă. De asemenea, publicul de astăzi poate să aprecieze un procesor mai bine proiectat, care-și face treaba mai bine și mai repede. În plimbarea pe Web de azi dimineață am aflat și că noile modele Mac vor fi echipate cu procesoare la 233 MHz iar notebook-urile vor avea ecrane de 12 țoli

Câți dintre cititori au încercat să facă editare video non-liniară pe o mașină Intel? Se pare că toți producătorii încearcă să o facă sub NT, pe mașini atât de dotate încât trebuie să-ți pui ipotecă pe casă ca să le cumperi, și rezultatele sunt încă discutabile. Cu un Avid System rulând pe un PowerMac, orice emisiune TV poate fi produsă foarte eficient și repede. Poate de aceea se fac atâtea și poate tot de aceea sunt atât de proaste: nimeni nu trebuie să trudească prea mult pentru a le realiza...

În rubrica sa din Infoworld, Nicholas Petreley face câteva comentarii interesante despre omul care ar fi în stare să împingă pe Apple din nou în vârf. Părerea sa este că această persoană ar trebui să fie o combinație. Să fie un Lou Gerstner, ale cărui discursuri au fost întotdeauna la obiect și care a reușit să înceapă să schimbe imaginea IBM-ului. Să fie de asemenea un Bill Gates, ale cărui discursuri au fost mereu perdele de fum și ale cărui viziuni nu sunt înseamnă altceva decât „totul e permis câtă vreme Microsoft va supraviețui“, dar care știe să-și atragă proiectanții mituindu-i cu promisiunea unor softuri viitoare și gratuite. Ar trebui să fie un Mark Andressen (de la Netscape), care are puterea tinereții pe care a avut-o Jobs cu câțiva ani în urmă. Și, în fine, ar trebui să fie un Steve Jobs, care a fost întotdeauna un vizionar pe care lumea îl ascultă atunci când vorbește...

În timp ce lumea întreagă urmărește fiecare pas făcut de Apple, de Amelio sau de Steve, făcând sugestii și lansând fel de fel de teorii despre viitorul companiei, eu sunt încredințat că Apple nu va pieri și că va fi o prezență importantă în anii care vor veni. Va fi Steve Jobs în stare să salveze compania? Va trebui să o facă. Este copilul lui și, în cei câțiva ani petrecuți în lume, cu siguranță a învățat câteva lucruri despre public în general... Dacă nu o face, el va fi cel mai păgubit. Dar ar fi cu adevărat păcat, căci Apple este un produs foarte bun și va rămâne mereu în istorie ca un deschizător de drumuri în lumea calculatoarelor.

În 1981 eram student și aveam ore de calculatoare. Trebuia să ne facem lucrările de laborator de fiecare dată înainte de curs. Milwaukee School of Engineering avea un frumos laborator de calculatoare echipat cu un PDP-11 cu câteva terminale. Se pare că oricâte terminate ar fi fost tot n-ar fi ajuns pentru toți studenții care aveam teme de făcut. Pentru că nu voiam să stau la școală până la miezul nopții – căci aveam și o slujbă pe timpul zilei ca să-mi plătesc studiile – am hotărât împreună soția să luăm acasă un calculator și un modem.

Ne-am dus la un magazin numit „Micro Age“. Era un magazin nou, care a luat orașul prin surprindere. Aveau o vitrină cu o mulțime de calculatoare de birou. O mulțime??? Aveau un Apple II, un Osborne și o rablă imensă de IBM-XT. Apple costa circa 2.000 de dolari, IBM-ul era la 4.000$ iar Osborne cam la 6.000$. Cel mai ciudat dintre toate era Osborne, fiindcă avea o cutie de vreo 25 de kilograme cu un capac detașabil care era totodată și tastatură, și care capac descoperea un ecran de 5 țoli și două unități floppy. Într-un fel era atractiv, dar ecranul părea prea mic. Iar ideea de a-l împacheta și a te plimba cu cele 25 de kg. ale lui nu ne atrăgea defel, deși era o provocare. Cine-i așa de nebun încât să umble cu calculatorul după el??? Am vrut să vedem Apple-ul, pentru că era cel mai ieftin iar banii aveau un cuvânt greu.

Vânzătorul ne-a recomandat să mai așteptăm câteva luni, pentru că Apple IIE va fi lansat curând și se pare că are îmbunătățiri serioase față de Apple II. Are 64K de memorie și posibilitatea de a mai adăuga până la 128K, are o unitate floppy standard și mai poate fi adăugată încă una, are un nou ecran care vine în două variante, verde sau galben... Iar reclamele de la radio anunțau un preț de intrare de 1.695$ plus TVA!!! Ce afacere! Așa că în februarie ne-am luat unul de la... Computer Bay, un magazin mic la vremea respectivă. A trebuit să așteptăm la coadă ca vânzătorul să ne prezinte mica minunăție. Am cumpărat și un modem. Era ceva nou. Cei ce se pricepeau la calculatoare în vremea respectivă mi-au spus că un Hayes de 300 bauds la doar 450$ era un adevărat chilipir... Trebuie să mărturisesc că mi-am recuperat investiția până la ultimul ban. Puteam să stau în fața ecranului până spre dimineață și să-mi fac lucrările pentru școală din camera mea. Am economisit o grămadă de timp de alergat și de stat la coadă.

Am fost gata să trec la modelul IIC, care era cu adevărat un mic calculator foarte simpatic. Chiar dacă nu avea un display încorporat ca un notebook contemporan, nu era cu mult mai mare decât un portabil de azi. Nu-mi dau seama dacă a fost proiectat pentru a fi portabil, dar arăta foarte atrăgător. Desigur, nu avea disc hard, dar nu prea erau multe computere care să aibă așa ceva. Și cum nu prea aveai date de salvat, nici nu-ți trebuia. Softul de la Apple, spre deosebire de cel de la IBM, nu avea nevoie de multă memorie ca să ruleze așa că nu aveam nevoie de mult spațiu de stocare pe floppy. Dar chiar cu câteva zile înainte de a înghiți gălușca, Steve Jobs aruncă bomba: cei care au cumpărat Apple IIC pot să fie sănătoși iar cei care n-au cumpărat nici să nu-și cumpere, căci tocmai a fost lansat modelul Lisa și compania a renunțat la vechea linie de produse...

Ei bine, am fost puțin cătrănit și, cu tristețe în suflet am împachetat calculatorul în cutia în care mai e și azi. Apoi mi-am cumpărat un XT, un calculator care nu mi-a plăcut niciodată, dar care a schimbat felul în care lumea se uita la aceste ciudățenii. XT s-a transformat în „286“, „386“, „486“ și acum în Pentium, dar tot nu-mi plac. De atunci am folosit tot platforme Intel și întotdeauna am fost nemulțumit de mariajul Microsoft-Intel. Soarele s-a întors să risipească bezna din sufletul meu de calculatorist în ziua în care am cumpărat OS/2 și strălucește mereu de când mi-am instalat Warp pe calculator. Și cine știe, poate la fel va străluci și în viitorul apropiat, când îmi voi cumpăra un PowerMac...