Una din cele mai frumoase clădiri din orasul în care trăiesc este clădirea Teatrului National. E frumoasă în sine, este frumoasă prin ambientul în care este plasată, este un punct de referintă si poate primul punct de pe lista „de vizitat" a turistului de ocazie aflat în Tîrgu Mures.
Foaierul teatrului, la rîndul lui, este elegant. Făcut cu imaginatie si în mod cert cu dragoste pentru meserie si cu dragoste pentru teatru. (De Constantin Săvescu, la începutul anilor '80).
Dacă ar fi de găsit un loc ideal pentru o expozitie, n-ar fi prea multe variante de baleiat pînă cînd să ajungi la acest foaier. În plin centru, accesibil de oriunde, spatios si elegant. Cu putină vreme în urmă, chiar în acest loc de vis a avut loc o dublă expozi tie: una de calculatoare-birotică etc. (noi cu Internetul fiind la etc.) si una de icoane pe sticlă.
Multi dintre vizitatorii nu prea numerosi au trecut curiosi prin ambele. Unii dintre ei în pauza dintre spectacole - pe durata expozitiei, teatrul a continuat să functioneze normal. Altii, putini la număr, au trecut numai printr-una din ele. Iar unii le-au ignorat pe ambele.
Mi-au rămas cîteva amintiri din expozitie, clisee care mă urmăresc.
Un cunoscut, născut si crescut în Tîrgu Mures, cap de familie si om normal altfel, (cel putin asa am crezut …) mi-a refuzat invitatia de a intra să vadă ce arătăm, motivînd că încă n-a intrat niciodată în clădirea teatrului. niciodată. niciodată. niciodată. Nici măcar de curiozitate.
În drum spre expozitie, într-o dimineată, trecînd pe lîngă smenarii ce îsi fac veacul în fata hotelului, mă surprinde o propozitie aproape strigată, fragment dintr-o discutie fără început si fără sfîrsit: „lucrează pe Internet!". Hm.
După-mesele, nelipsit, pe unul din calculatoare se instalează un chimist. Îsi caută informatiile după care tînjeste. A mai fost si anul trecut. Zi de zi. Va fi probabil si anul viitor. N-are bani si Internetul e prea scump. Iar sefii sînt prea mari, si imposibil de convins că ar avea vreun rost. Nimic nu are rost. Dar omul nostru vine - zi de zi, de cum iese din fabrică si pînă cînd închidem standul, seara.
De vreo două ori era să luăm bătaie. Un domn vroia să ne convingă că n-are nici un rost. Că nu se poate. Că nu-s decît baliver ne. L-am contrazis cu precautie, găsindu-i la repezeală cîteva situri cu informatii din cele a căror existentă o nega cu vehementă. Buun. O fi. Dar oricum - nu se poate. Nu se poate, e clar? Si oricum n-are rost. Sîntem prea săraci. Sîntem prea neputinciosi. Sîntem prea prosti. O fi ceva adevărat. Măcar pentru unii dintre noi.
Un Gavroche mititel – îl cheamă Mare! - e fascinat de ce se întîmplă pe ecran. Probabil că încă nu prea stie să scrie – dar mouse-ul îl miscă bine si fără probleme. Sensul diverselor iconuri îl prinde din zbor, iar cînd nu stie ceva, ne cheamă cu gesturi autoritare. Se plimbă prin Disneyland – si îi place de nu se poate povesti.
Un tată cu fiul alături se apropie de stand. Tatăl păstrează distanta – fiul se apropie, evident tentat si curios. Fiul încearcă să-l cheme, dar tatăl clatină impasibil din cap – nu, nu e pentru mine, uită-te tu. Sînt mai aproape de vîrsta tatălui, dar mă simt mult mai aproape de vîrsta fiului. (Se zice că o femeie are vîrsta pe care o arată, iar un bărbat pe cea care o simte…) E un fel de laitmotiv: toti cei trecuti de prima tinerete sînt timorati, evită să pună întrebări, si pusi în fata ecranului, preferă să se lase condusi. Să nu strice ceva? Să nu se facă de rîs?
Copiii nu au retineri. Si descoperă cu nonsalantă si naturalete lumi si frumuseti care celorlalti le rămîn ascunse. Pentru că nu pot sau nu vor să le vadă?
Îmi revin în minte niste „Sfaturi pentru părinti", două versuri ale unui poet arab, peste care am picat întîmplător într-un ziar:
„Le puteti da un cămin corpurilor lor, Dar nu sufletelor lor; Căci sufletele lor locuiesc în casa de mîine, Pe care n-o puteti vizita, nici măcar în visele voastre. Dacă vreti, puteti să vă străduiti să deveniti ca ei, Dar nu aveti voie să vreti să devină ca voi; Pentru că viata nu merge înapoi Si nu se opreste la ziua de Ieri."