Intranetul, reteaua companiei

„ce?“ si „de ce?“

Augustin Moga

În mod normal, daca articolul ar fi fost scris peste câtiva ani, ar fi început cu o definitie. În momentul actual însa intranetul se face, el evolueaza în fiecare luna. Nimeni nu a acordat atentie impunerii unei anumite rigori în terminologia uzitata, ci (mai degraba) toti cei care au luat cuvântul si-au exprimat cu propriile vorbe anumite idei sau concepte. Încercarea de a propune, deci, o definitie poate fi riscanta .

„Prin intranet se întelege utilizarea tehnologiilor Internet în vederea legarii într-un tot unitar a resurselor informationale ale unei organizatii: de la text la baze de date vechi, la fluxul de munca si gestiunea documentelor.“ (John Desborough)

Definitia de mai sus este atât de generala, încât se impun câteva precizari.Istoria industriei informationale este strâns legata de mediile de afaceri. Intranetul nu face exceptie. Din contra, pare sa existe o legatura mai intima între tehnologia intra net si sfera deciziilor decât în cazurile tehnologiilor aparute anterior. Pentru a întelege care este pozitia acestei noi tehnologii si ce anume a dus la aparitia si raspândirea sa, nu trebuie sa privim intranetul ca o entitate separata, rupta dintr -un anumit tablou; ci trebuie sa integram totul într-un cadru mai vast: acela al realitatilor lumii actuale, a modelului pe care o institutie (de orice natura: comerciala, productiva, non-profit, etc.) îl urmeaza în vederea propriei sale organizari.

Comunitatile umane tind sa se organizeze si sa-si optimizeze activitatea desfasurata; în acest sens, se impun de-a lungul timpului diferite modele, metafore ce-si dovedesc eficienta timpului lor. Intranetul este tocmai asa ceva: propune un model, un mod tehnocratic de organizare a comunicatiilor inter-umane.

Mai mult sau mai putin independente una de alta, o serie de tehnici si tehnologii din industria tehnologiilor informationale si -au facut drum de pe masa laboratoarele pe birourile corporatiilor: baze de date, editoare de texte, programe de calcul tabelar, posta electronica, servicii Internet, si multe altele. Ele au raspuns, la momentul aparitiei, unor anumite nevoi, generând (ev entual) altele noi.

Ceea ce intranetul aduce nou în tot acest mediu supra-aglomerat, este la nivel conceptual: el nu propune (cel putin într-o faza incipienta) noi tehnologii, ci integrarea celor existente într-o forma usor accesibila pentru utilizatori.

Precizarea expresa a caracterului facil (usor de învatat) nu este întâmplatoare, el fiind motivul care a stat în spatele raspândirii si acceptarii —cu predilectie în lumea corporatiilor mari— cu o viteza impresionanta a acestui nou concept. Este, dealtfel, raspunsul cel mai simplu la întrebarea „de ce?“, afisata în subtitlul acestui articol.

Motivatiile nu se opresc aici. Adoptarea metaforei navigatorului (browser — „rasfoitor“) ca interfata cu utilizatorul este deasemenea un avantaj în favoarea intranetului. Practic, utilizatorul nu trebuie sa parcurga decât o singura data curba de înva tare a specificatiilor unei interfete (meniuri, truse de butoane / unelte, dialoguri, etc.), ea fiind apoi aceeasi indiferent de informatiile accesate / prelucrate. Aceasta metafora s-a impus o data cu proliferarea serviciilor Web, aparute în ultimii z ece ani.

„Dizolvarea“ distantelor geografice e deasemenea unul din avantajele aduse de tehnologia Internet. Intranetul, dealtfel descendent direct al Internetului, nu face decât sa-l preia, oferind aceeasi independenta fata de localizarea efectiva a utilizatoru lui. Practic, din orice punct al globului, dispunând de hardware-ul si software-ul necesar, precum si de eventualele informatii referitoare la securitate (parole, limite de acces), oricine poate efectua operatiile disponibile într-un sistem intranet.

Un alt beneficiu rezultat în urma Internetului este costul scazut de mentinere si întretinere a unui sistem intranet. Datorita faptului ca exista o mare varietate de produse software dezvoltate pentru tehnologia Internet, disponibile la preturi relativ m ici, intranetul devine înca de la început o optiune tentanta din acest punct de vedere. Mai mult, expertiza acumulata de cei care au avut o activitate conexa Internetului nu este pierduta. Poate tot aici merita mentionata forta puternic atractiva exercitata de Internet asupra unei bune parti a utilizatorilor serviciilor sale. Nu de putine ori se poate observa ca cei care au un prim contact cu Internetul tind sa-si petreaca mai mult timp în fata computerului în per ioada de timp imediat urmatoare; încep sa caute informatiile pe care le doresc, încep sa-si construiasca propriile pagini — devin preocupati de tehnologia din spatele fenomenului. Astfel de oameni se vor simti confortabil când, în timpul sarcinilor de serviciu, vor fi obligati sa foloseasca exact aceleasi unelte cu care se obisnuisera deja.

Informatia poate exista independent de prezenta umana — ea nu capata însa valoare decât trecuta prin prisma utilizarii sale într -un cadru decizional. Iata de ce, pe masura ce omul devine tot mai independent de necesitatile sale vitale, informatia câstiga în importanta. Pe de alta parte, resursele umane ale unui organism sunt cea mai importanta investitie a acestui organis m, deoarece doar ei pot adauga valoare unui fapt dat. Alimentarea oamenilor cu informatia de care au nevoie are darul de a duce la generarea unor noi si noi fapte, adica tot informatie. Noua. Se închide asadar un ciclu ce are puterea de a se autosust ine. Daca adaugam aici facilitatile eficiente de comunicare în grup, obtinem un amestec efervescent, propice mediilor de lucru.

Intranetul este raspunsul momentan cvasi-acoperitor pentru nevoile legate de gestiunea informatiilor si lucrul în grup ale unei organizatii. El nu este un model final, obligatoriu, ci doar vârful de lance al domeniului.

Concluzie: cel mai valoros lucru pentru o organizatie sunt oamenii care lucreaza în cadrul ei si, implicit, informatiile pe care acestia le detin sau le pot prelucra. Din tot ceea ce a aparut în sfera tehnologiei informationale, intranetul adreseaza cel mai bine acest aspect —faciliteaza comunicarea între oamenii unei organizatii, concretizându -se în infrastructura tehnologica necesara unei bune si eficiente colaborari.

Internet vs. intranet

Similitudinile dintre cele doua concepte —Internet si intranet— sunt nenumarate, ceea ce face dificila trasarea unei granite de demarcatie. Cea mai importanta diferenta se afla nu atât la nivelul tehnologic, cât mai ales la cel semantic: Internetul es te zona informatiilor publice, în timp ce intranetul se întâlneste cu predilectie în zona informatiilor cu un caracter privat. Apare, deci, o mai mare preocupare pentru securitate si acces restrictiv (bazat pe parole, sau alte modalitati de autentific are).

Totusi, caracterul restrictiv nu este unul de strictete absoluta (informatiile în sine nu reprezinta mare lucru), intranetul trebuind sa propuna si modalitati de difuzare si de partajare a cunostintelor, precum si de lucru în colaborare, în echipe mai mu lt sau mai putin numeroase.

Apare deci un caracter dual al problemei: pe de o parte închiderea fata de accesele neautorizate, pe de alta parte deschiderea catre cei îndreptatiti sa foloseasca informatiile gestionate. Desigur, dualitatea este prezenta si în cazul Internetului; to tusi, intranetul acorda o atentie mult sporita functiei protective, de „scut“.

Se mai poate observa totodata o apropiere mai intima între domeniul bazelor de date si cel al intranetului, fata de relatia baze de date—Internet. O explicatie exista: diferenta dintre obiectivele celor doua tipuri de utilizatori.

Utilizatorul de Internet cauta (de cele mai multe ori) divertisment, stiri curente, referinte bibliografice, contactul uman cu un amic sau un necunoscut. El are de ales dintr-o paleta de optiuni variata si un volum enorm de informatie slab structurata. N imeni nu-si asuma gestionarea globala a Internetului, acest fapt reflectându-se „în jos“, catre ceilalti implicati: nimeni nu-si ia responsabilitatea exhaustivitatii, de a tine sub observatie (control) un anumit domeniu (subiect), oricât de îngust ar fi acesta. Scara globala si caracterul public al accesului Internet fac imposibil controlul total.

Pe de alta parte, utilizatorul de intranet este bine pozitionat în cadrul unei organizatii, el trebuie sa duca la bun sfârsit o serie de obligatii si atributii, având în acest sens la dispozitie o suma de proceduri bine definite. Pentru ca procesul de cautare sa fie scurt si facil, informatia trebuie sa fie organizata si bine structurata; iar bazele de date raspund într-o oarecare masura acestui deziderat. Însasi scara de raspândire a informatiilor disponibile în cadrul unui intranet sunt limitat e (prin definitie) la dimensiunile unei organizatii. Totodata, informatia disponibila în cadrul unui intranet va avea întotdeauna un „stapân“, o persoana responsabila cu publicarea si actualizarea ei. Rezulta un control îmbunatatit si posibilitatea d e diminuare sau chiar eliminare, a aspectelor aleatoare.

Parti componente

Precedenta sectiune a încercat sa faca putina lumina asupra tabloului general în care a aparut conceptul de intranet, si a punctat câteva din ratiunile care au condus la impunerea termenului în actualitate. În aceasta sectiune vor fi prezentate mai detaliat serviciile însumate de acest concept.

Intranetul este un concept flexibil, care nu are o reteta de implementare prestabilita ce trebuie respectata pas cu pas. Mai degraba, intranetul se lasa modelat dupa nevoile fiecarei organizatii, asadar acestea din urma sunt cele care decid care anume d in tehnologiile Internet au sens pentru propria lor organizare.

Asadar, intranetul poate contine oricare din urmatoarele servicii:

Tehnologii

În spatele tuturor serviciilor enumerate în sectiunea anterioara se afla câteva tehnologii si standarde relativ simple. Care sunt acestea si cum functioneaza ele este tema acestei sectiuni.

TCP/IP este un termen strict legat de domeniul retelelor de calculatoare. Acronimul provine de la Transmission Control Protocol/Internet Protocol fiind un standard pentru transmisia datelor într-o retea.

S-ar putea spune foarte multe lucruri despre acest protocol, însa nu cele mai aride aspecte tehnice intereseaza aici. Singura precizare care merita facuta este aceea a legaturii dintre adresare (identificarea unei resurse pe Internet/intranet) si acest protocol.

Dealtfel, problema adresarii este singura problema care necesita un control global în domeniul Internetului, tocmai pentru ca este necesar sa se asigure caracterul de unicitate între partile care comunica.

Pentru ca doua entitati sa se poata identifica una pe cealalta e nevoie ca ele sa poata apela o procedura standard de identificare si sa genereze rezultate diferite în urma apelului respectivei proceduri. Altfel spus, au nevoie de o identitate. Daca re strângem discutia la Internet, identitatea este asigurata de numarul de IP (parte componenta a protocolului cu acelasi nume). Practic, toate pachetele de date care circula prin intermediul retelei Internet contin identitatea destinatarului si a expeditorului, adica chiar numerele lor de IP.

Lumea intranet a preluat întreaga infrastructura a Internetului (inclusiv protocolul TCP/IP) si filozofia acestora. Fiind însa vorba de o retea interna unei organizatii, stabilirea identificatorului (a numarului de IP) nu mai trebuie sa tina cont de o an umita autoritate globala externa, ci doar de politica stabilita de administratorul respectivei retele. Oricum, nu se va pierde din vedere caracterul de unicitate al resursei respective în cadrul retelei.

SMTP, IMAP, … (posta electronica) Pentru serviciile de mesagerie (posta electronica) se utilizeaza frecvent atât standardele utilizate în Internet (SMTP si IMAP), cât si unele standarde proprietare (cum ar fi solutiile oferite de companii ca Microsoft, Novell, Lotus).

Standardele Internet ofera suport pentru transmiterea de text neformatat, ceea ce face ca aceasta sa nu fie întotdeauna cea mai atractiva varianta.

Multe firme implementeaza doua sau mai multe solutii, asigurând astfel atât necesarul de suport pentru o comunicare catre exterior (Internet), cât si o comunicare facila în interior (intranet — texte formatate, imagini, sunet, etc.)

Protocolul FTP (File Transfer Protocol) asigura o transmitere eficienta a pachetelor mari de date (fisiere) de-a lungul Internetului. Solutia este suficient de fiabila si este adesea implementata acolo unde nu exista instalat deja un server de fisiere (cum este Nove ll Netware, de exemplu) dedicat acestui scop.

HTTP. Una dintre tendintele ultimilor ani de zile ce s-a manifestat cu insistenta a fost aceea a renuntarii la orientarea axata pe fisiere (aplicatii) a informatiei, prin înlocuirea ei cu o noua abordare: orientarea axata pe documente. Acest fapt este ref lectat în lumea Internetului la nivelul protocolului HTTP (HyperText Transfer Protocol), prin intermediul caruia se lucreaza (la nivel logic) cu documente (compuse adesea din mai multe fisiere, diferite ca format, create fiind de aplicatii diferite), si nu cu fisiere.

HTML. Asadar HTTP este un protocol de comunicare. Pentru ca lucrurile sa functioneze bine mai era nevoie de un standard de descriere al documentelor, care a aparut si a fost botezat HTML (HyperText Markup Language). Asadar, HTML nu este altceva decât un sta ndard de descriere a unui document (cunoscut si ca „document HTML“), prin intermediul utilizarii de tag-uri de descriere.

HTML-ul este unul din standardele care a avut de îndurat cele mai mari presiuni, fiind dealtfel standardul care a cunoscut cele mai multe versiuni si care cunoaste si în prezent mai multe „dialecte“.

Care este motivul? Unul relativ simplu: cuplul HTTP—HTML s-a constituit înca de la primele sale versiuni ca fiind infrastructura serviciului Web, cel care a dus la crearea noilor instrumente de lucru: navigatoarele (de Web).

Deoarece foarte multe companii au preluat si încurajat noua orientare centrata document, si deoarece web-ul parea a fi cea mai naturala solutie, instrumentul care facilita prelucrarea informatiilor de pe web a fost cel care a generat cea mai atractiv a si interesanta afacere pentru multe din firmele active în domeniu. Dupa o scurta si agresiva lupta comerciala între firmele competitoare, au ramas în ultimul timp doar doua oferte importante: browser-ele produse de Netscape (Navigator, sau, mai nou: Communicator) si Microsoft (Internet Explorer). Ambele firme au propus si implementat extensii importante ale standardului HTML, pe care s-au straduit sa le transforme în standarde de facto. Nu au reusit întotdeauna. Ceea ce au reusit însa a fost gene rarea unei stari de confuzie în rândul autorilor de documente HTML, care erau pe de o parte încurajati sa foloseasca noile îmbunatatiri, pe de alta parte erau nevoiti sa se mentina la utilizarea doar a nucleului comun, neavând de unde sa stie prin interm ediul carui navigator îi vor fi accesate documentele.

Revenind la problematica intranetului, situatia este ceva mai simpla. Daca se considera necesar, compania poate lua decizia ca navigatorul folosit sa fie unul si acelasi pentru toata lumea, ceea ce duce imediat la faptul ca vor putea fi folosite fara tea ma oricare dintre extensiile HTML suportate de respectivul navigator. Adica se renunta la standard în favoarea unei solutii particulare ce ar putea rezolva mai bine o anumita problema, lucru perfect posibil (si probabil) în cadrul unui intranet.

Securitate

În primul rând trebuie definit la ce anume se face referire când se vorbeste despre securitate: securitatea datelor sau securitatea accesului la date?

Diferenta nu e chiar asa subtila. A asigura unei retele de computere securitatea datelor stocate în cadrul ei, presupune proceduri de manipulare a datelor care nu pot duce la distrugerea accidentala a lor si/sau masuri de oglindire (duplicare) a datelor importante, pentru a putea fi refacute în caz de nevoie. A avea o retea de computere cu acces sigur la date presupune o procedura de autentificare a utilizatorilor si/sau de autorizare diferentiata pentru anumite resurse.

Când se discuta despre securitatea intranetului se are în vedere mai ales ultimul aspect, cel referitor la securitatea accesului. (Subiectul securitatii datelor în general, nu are nimic specific pentru intranet — exista o serie de principii care au fost si ramân valabile si dupa aparitia intranetului.)

O alta problema importanta în cadrul discutiilor pe marginea securitatii intranetului este cea referitoare la modalitatile de accesare: daca exista sau nu posibilitatea de acces din exteriorul companiei, via Internet. Acest lucru este de dorit în anumite cazuri, mai ales pentru persoanele care calatoresc mult (departamentul marketing) si au nevoie de informatiile stocate în cadrul intranetului companiei lor.

Pentru acele companii care se decid sa permita accesul din exterior (Internet) problemele se complica putin. E nevoie de doua lucruri: o modalitate de autentificare a utilizatorilor si o modalitate de tranzitare sigura a datelor în cadrul retelei publice (Internetul).

Partea de autentificare a utilizatorilor este implementata de obicei prin instalarea unor softuri specializate, asa numitele firewall-uri („ziduri de foc“ — protective); exista deasemenea o implementare a unei proceduri minime de autorizare în cadrul pro tocolului standard HTTP. În principiu exista doua modalitati de autentificare a accesului: selectie pe baza numarului IP al clientului, sau pe baza validarii unei perechi nume— parola. Cea de a doua varianta este mai flexibila dar mai putin sigura.

Problema transferurilor de date sigur prin intermediul Internetului este o problema ce a stat mult timp (si continua sa o faca) pe agenda de lucru a unor companii, în special cu specific bancar, care doresc sa-si extinda activitatea pe Internet. Ca urma re, au aparut mai multe solutii, putine ajungând însa la stadiul de standard (cum este SSL — Secure Sockets Layer). Asadar, problema nu are o rezolvare garantata la momentul actual, dar sunt de asteptat progrese însemnate în viitorul apropiat. Pentru mom ent se poate recurge la diverse solutii proprietare, care însa atrag dupa sine o flexibilitate mai redusa.

(Un alt aspect, poate mai putin important, dar care are rolul sau în tot angrenajul: solutiile proprietare presupun de obicei criptarea datelor la emitator si decriptarea acestora la receptor (se folosesc algoritmi cu cheie publica sau privata — a se ved ea PGP, Pretty Good Privacy). În momentul actual guvernul Statelor Unite impune restrictii la exportul tehnologiilor care includ o faza de criptare. Coroborând acest fapt cu acela ca 75% din softul mondial provine din Statele Unite, se obtine o situat ie care nu încurajeaza dezvoltarea tehnologiilor sub acest aspect.)

Programare

Intranetul nu este un produs sau o tehnologie standard, definita, care sa permita o abordare „la pachet“ (adica cumpararea unui pachet software care rezolva toate problemele). Intranetul presupune flexibilitate, posibilitatea de ajustare si modificare în functie de problema abordata. Acest fapt este realizabil prin completarea pachetelor de soft cu mici programe (script-uri) scrise dupa necesitatile clientilor. Prezenta sectiune trateaza aspecte legate de progr amare în cadrul intranetului.

Administrarea unei retele nu presupune neaparat cunostinte de programare din partea celui care o face. Administratorul este dator sa cunoasca foarte bine optiunile pe care i le ofera softul utilizat (eventual solutiile alternative de pe piata) si sa poat a defini foarte bine ceea ce are nevoie. Asadar administratorul este cel care da sarcini programatorului, adeseori având în subordine unul sau mai multi oameni ce detin astfel de functii (în cadrul organizatiilor mici, administratorul se suprapune c u programatorul, simplificându-se astfel problemele legate de gestiunea întregii retele).

Principalul serviciu care necesita o personalizare este web-ul, celelalte servicii (posta electronica, transfer de fisiere, etc., etc.), fiind mai putin complexe, beneficiaza în general de un software ce acopera toate problemele care pot aparea.

Serviciul de web are însa un tratament special sub doua aspecte: interactivitatea cu utilizatorul si interfata cu bazele de date. Desi cele doua aspecte au în general legatura una cu cealalta (interactivitate apare si acolo unde unui utilizator i se cere sa completeze un formular, care apoi sa fie adaugat unei baze de date), din punctul de vedere al programatorului ele sunt totusi distincte; celui de-al doilea aspect (interfata cu bazele de date) îi este rezervata sectiunea urmatoare, asa încât restul p rezentei sectiuni se va concentra asupra primului.

Interactiunea cu utilizatorul presupune un schimb bidirectional de informatii. De fapt, însasi protocolul HTTP (cel care sta la baza serviciului web) implica un schimb bidirectional de date: clientul trimite pachete de date prin care cere serverului o an umita pagina, iar serverul satisface cererea acestuia. Nu acesta este însa genul de interactiune avut în vedere aici, ci posibilitatea utilizatorului de a completa formulare tip, sau de a adauga un comentariu la un text, sau de a fi directionat înspre o anumita pagina functie de una sau mai multe optiuni selectate de el în timpul navigarii, etc.

Este, dupa unii, trecerea de la paginile statice (cu un continut fix, întotdeauna acelasi) înspre paginile „vii“, dinamice (cu continut ce poate diferi între doua accese succesive). O parte din interactivitate este inclusa în cadrul HTML-ului (realiza rea de formulare), o alta parte necesitând însa tratamente speciale — altfel spus: programare.

Totodata este de remarcat faptul ca, exceptând bazele de date, în general nu este nevoie de programe prea mari pentru a rezolva problemele care apar, ci mai degraba de programe scurte, orientate strict pe necesitate. Acest fapt a atras dupa sine sol utia limbajelor interpretate (fisiere batch, script-uri), neeliminând totusi varianta limbajelor compilate.

Pentru ca lucrurile sa se complice si mai mult au aparut si doua variante de implementari din punctul de vedere al locului unde rezida programul / script-ul: pe server (si atunci vorbim de SSS — Server Side Script) sau pe partea de client (CSS — Client Side Script).

Pe partea de client exista (pâna în momentul actual) urmatoarele solutii: JavaScript, VBScript (un subset al lui Visual Basic), applet-uri Java sau controale ActiveX. Practic, avem de-a face iarasi cu doua abordari: script-urile (JavaScript si VBScrip t) sunt trimise în format sursa la client (incluse printre tag-urile HTML) unde sunt interpretate, în timp ce applet-urile Java si controalele ActiveX sunt trimise catre client într-o forma precompilata urmând sa fie executate de catre navigator.

(Între paranteze fie spus: nu toate aceste tehnologii sunt disponibile pe oricare dintre navigatoarele folosite: Internet Explorer (Microsoft) încurajeaza utilizarea VBScript si a controalelor ActiveX, dar suporta deasemenea applet-urile Java si o vari anta mai modesta de JavaScript (numita JScript); pe de alta parte Navigator/Communicator (Netscape) încurajeaza utilizarea JavaScript si a applet-uilor Java, nesuportând VBScript-ul si nici controalele ActiveX. Totusi, produsul Netscape este mai raspând it decât cel al Microsoft-ului, ceea ce-i si permite dealtfel ignorarea tehnologiilor promovate cu greu de Microsoft.)

Pe partea de server lucrurile prezinta o alta abordare. Serverul executa un anumit program (script) de la care preia iesirile (output-ul) si îl trimite clientului; de aceea, programul respectiv este responsabil cu generarea unei iesiri în format HTML. Î ntre server si programe exista o modalitate standard de interfatare, si anume CGI-ul (Common Gateway Interface).

Deoarece programele executate se prezinta ca entitati total independente de software-ul ce asigura serviciile de server, ele pot fi rezultatul programarii în orice limbaj de programare, cu conditia de a exista un compilator al acestuia pentru sistemul d e operare pe care ruleaza serverul. Asadar, nu se mai pune problema suportarii de catre programul de server (din nou, cele mai importante produse apartin lui Netscape si Microsoft) al limbajului de programare, ci de suportare a acestuia de catre sistem ul de operare pe care ruleaza serverul. Totusi, ultima perioada consemneaza si eforturi de implementare a unor script-uri care sunt înglobate direct în documentele HTML, si sunt executate de catre server înainte de a fi trimise clientului, ambele firme c are domina actualmente domeniul oferind solutii proprietare: Active Server Pages (Microsoft) si LiveScript (Netscape).

Asadar, programatorul este confruntat cu o foarte mare paleta de optiuni din care trebuie sa aleaga, sarcina lui fiind astfel îngreunata. În principal, programatorul se adapteaza la limbajele/script-urile suportate mai bine de catre softul de server util izat, ceea ce duce la cresterea în importanta a deciziei de achizitionare a acestui software, decizie care este luata de obicei în faza de proiect, atunci când sunt definite problemele care vor trebui efectiv rezolvate.

În concluzie: programatorul pentru intranet nu mai este confruntat cu proiecte de dimensiuni mari (dispare aproape cu totul lucrul în echipa), dar are în schimb nevoie de cunostinte mai diversificate în zona limbajelor de programare utilizate (trebuie sa realizeze care dintre variantele ce le are la dispozitie îi rezolva mai usor si mai repede problema).

Baze de date

Orice organizatie, fie ea cât de mica, care foloseste un computer are una sau mai multe baze de date de care face uz. Si asta deoarece bazele de date au aplicabilitate într-o multime de sectoare: financiar, administrativ, resurse umane, si —în general— oriunde este nevoie de o acumulare de date statistice. Aceasta omniprezenta a lor a generat un interes sporit ceea ce a si dus la aparitia unor motoare de baze de date (soft optimizat, care stie sa execute câteva comenzi asupra unui anumit tip de baza de date) si a unui standard privind limbajul de interogare al bazelor de date: SQL — Structured Query Language. Din fericire, chiar daca exista o mare varietate a motoarelor de baze de date pe piata, perioada mai îndelungata de existenta a acestora a dus la acceptarea anumitor standarde care sunt respectate de marea lor majoritate. Unul dintre aceste standarde este si specificatia ODBC (Open DataBase Connectivity) conceputa de Microsoft, dar care este actualmente acceptata ca un standard de facto în domeniu. Pentru programator este important acest aspect, el nefiind obligat sa învete sa lucreze cu fiecare dintre motoarele de baza utilizate în cadrul companiei.

Administratorul de baze de date pune la punct modelul conceptual al unei baze de date, ajuta la implementarea acestuia si gestioneaza apoi integritatea si accesul la datele acumulate. Munca lui se complica putin, în masura în care trebuie sa se conformeze metaforei navigatorului (sa tina cont de specificul interfetei web), dar mai ales problemelor de securitate mai deosebite care pot apare; de cele mai multe ori la capitolul securitate are loc o colaborare apropiata între administratorul de baze de dat e si cel al retelei (intranetului).

Programatorii au o situatie care poate parea mai simpla, si asta deoarece ei trebuie sa se concentreze doar pe solutiile de programare SSS (Server Side Script — adica cele de pe partea de server), partea de la client fiind de obicei foarte simpla. Simpli tatea este aparenta doar. În realitate, accesul la o baza de date stufoasa necesita realizarea mai multor scipt-uri, care sa poata sa-si împarta foarte exact sarcinile — reapare munca în echipa. Deasemenea oferta de produse pe care le pot utiliza este fo arte mare: de la programarea clasica (C++, C, Pascal, etc. & compilare) via CGI, la produse gateway (dbWeb, Cold Fusion — acestea stiu sa execute anumite loturi de comenzi; ele însele oferind o modalitate de apelare a metodelor care executa un lot si ret urneaza un document formatat HTML), sau script-uri incluse direct în documentele HTML (Active Server Pages sau LiveScript).

Tendinte

Principalele tendinte actuale s-ar rezuma în putine cuvinte: Java, data warehouse (depozite de date), NC (network computer — computer de retea) si extranet. Câteva cuvinte în plus despre fiecare:

Augustin Moga poate fi contactat la amoga@agora.ro


(C) Copyright Computer Press Agora