Cresteti si va înmultiti !

Evanghelia dupa Internet (II). Marturii din ciberspatiu

Dan Iancu

„The concept of open society is based on the recognition that people act on the basis of imperfect knowledge and nobody is in possession of the ultimate truth." George Soros

Si acum se va ridica vesnica întrebare a cautatorilor de solutii facile: „Bine, bine, am înteles cum e cu responsabilitatea alegerii, dar cum ramâne cu copiii?". Un fel de dreptate ar avea la prima vedere, daca stam si ne gândim câte fantome bântuie Internetul, de la sectele ce propovaduiesc o noua si „definitiva" religie, pâna la banala de acum pornografie. Daca fiece adult are dreptul de a îngurgita placinte cu barbiturice asezonate cu vodca, nu putem sta indiferenti când ne gândim ca aceasta i se poate întâmpla unuia de lânga noi, chiar de foarte aproape. Cum sa fie aparati cei ce n-o pot face singuri, cei care înca nu au discernamântul format pentru a decela ce se ascunde sub o tentanta propunere dotata mai ales cu poze frumos colorate si explicatii aparent pe întelesul tuturor?

Acum ceva timp am citit în Boston Globe istoria unei fete de 13 ani care si-a pus sapca-n cap (expresie tradusa cuvânt cu cuvânt dupa titlul articolului) si a plecat în lume dupa e-iubitul ei. Si uite asa a haladuit ea prin America vreo trei saptamâni spre disperarea parintilor care se topeau de dorul ei. Ziarul relata de fapt un happy-end în care fatuca dadea un interviu moralizator îndemnând pe alte surate predispuse la e-dragoste sa fie cumpatate, în timp ce acaparatorul de minore zacea în arestul politiei (cât se poate de ne-electronica!) pentru a da lamuriri asupra tentativei de e-corupere. Acesta e un caz fericit.

Problemele apar când sunt preluate cu titlu de „am gasit vinovatul" declaratiile unor delicventi minori cum ca au actionat pentru ca asa au vazut undeva pe Internet sau într-un film sau într-o carte. În fond nu e mare diferenta între a considera „The Catcher în the Rye" responsabila de asasinarea lui John Lennon si condamnarea libertatii de a-ti crea o pagina de Web în care sa prezinti o apropiata venire a sfârsitului lumii si sa îndemni la sinucidere colectiva. Lupta clasificarilor obiectelor audio-vizualului dupa criterii altele decât estetice este poate o arma, dupa cum voi repeta si mai jos, cu doua taisuri. Unul tocit, cel al râvnitei filtrari, celalalt extrem de ascutit, cel al vânzarilor.

Dar sa trecem la solutii, mai bine zis la enumerarea lor pentru ca, cinstit sa fiu, nu vad cum am putea împiedica pe cineva, fie el un copil, de a se aventura pe ici pe colo, mai ales unde nu are voie. Nu pentru ca plozii nostri nu ar fi cuminti, nuuu, dar parca poti sa stii?

Cea mai banala solutie este filtrul. Unde punem filtrul? „Daca e prea înalt în sus...". Ar fi câteva locuri: în propriul calculator, în server sau în tara. Primul loc e cam nesigur. Un plod bine antrenat va gasi mijlocul sa-l demonteze si sa ni-l monteze noua eventual. Oricum, vom fi – tehnic vorbind – în urma copiilor, mai ales ca lumea calculatoarelor e plina de newbies vârstnici si, în ziua de azi, un tisti-bisti îti poate tine lectii de cum se poate decodifica o biata parola a Pentagonului. Filtrarea facuta la nivel de server sau furnizor de acces nu e nici ea o solutie infailibila, pentru ca se poate gasi o cale de a ocoli (sa v-o spun?) si acest impediment. Ramâne doar legea. Dura lex, sed lex, vom exclama fericiti frecându-ne pe mâini. Hmm! Cum ramâne cu libertatile, ca sa nu mai vorbim ca am pasat cartoful fierbinte împreuna cu responsabilitatea pe umerii unui golem iluzoriu: statul? Vom cere sa se puna avertismente, parole, chestionare de vârsta, dar cel care cauta gaseste si celui care bate insistent i se va deschide fara doar si poate. Nu, nu asta poate fi o solutie reala, mai ales ca ziarele abunda de informatie fierbinte despre astfel de „evenimente" (de exemplu, în articolele despre Heaven's Gate nici o revista serioasa americana nu uita sa adauge si adresa http, unele alcatuind si o lista exhaustiva de astfel de locuri, nu de alta, dar daca a scapat cineva ocazia?). Si ce sa mai crezi daca peste tot, nu numai în România, se face o reclama nebuna „geniilor" fragede care mai sparg pe ici pe colo câte un cod secret. Ca un ziarist nu pricepe de ce respectivul nu e genial, n-ar fi de mirare, dar pretuirea acordata desigur va înfierbânta mintile a nu stiu câti ca el. Si cum poti opri aceasta super-afacere a mass-mediei, titlurile care se vând bine, care-ti bat la usa, care te trezesc, care-ti navalesc în casa oricât te-ai ascunde?

Poate scoala? Dificil de crezut ca astazi, în România, mentalitatea profesorilor de liceu sau scoala generala e cu totul alta decât cea din vremurile anterioare (si nu ma refer doar la Epoca de Aur). Nu vreau sa fiu luat drept Cassandra, dar nu cred ca dintr-o data rigiditatea impusa de o educatie ortodoxa, comunista sau, mai nou, exagerat religioasa, va da solutii elastice si va putea gasi resursele necesare pentru o real democratica educatie. Avem, în general, probleme de întelegere a drepturilor umane elementare, printre care la loc de cinste e dreptul la libera exprimare, ca de el vorbim, asa ca o viziune deschisa asupra a ceea ce-i „nociv" pe Internet si cum sa lamurim copiii sa evite astfel de contacte este departe de a fi aproape de adevar. Nu de mult, un tânar profesor, asta da surpriza, facea pe o lista de discutii cu profil literar apologia comunismului. Acel „educator" se retragea apoi în „aplauzele" multimii de pe lista respectiva, dar nu singur, ci împreuna cu o eleva a lui (n-o sa stiu niciodata daca respectiva se înscrisese personal sau doar el facuse oficiul si tot el primea posta – banuitor fiind optez pentru a doua varianta). Ramânea în urma-i doar oribilitatea faptului de a bloca unui copil accesul la un loc care i-ar fi putut folosi. Dar, desigur, acesta e punctul meu de vedere si nu al lui. Poate este un exemplu extrem, ati spune, dar ma îndoiesc. As înclina sa cred ca e tipic scolii românesti, nu de alta, dar semnele gasite prin paginile de Web ale liceelor românesti seamana destul de bine cu revistele scolare din vremea mea. Publicam elevii, dar e-decidem noi, profesorii. Ma întreb când vor îndruma...

Si iata ca, vrând-nevrând, mingea tot în ograda noastra a ajuns. Dar, Dumnezeule, când sa ne ocupam de copil? Eu stiu? În Newsweek (May 12, 1997, editia pentru SUA) se preciza ca tatal are 19% timp pentru copil iar mama 32%. Poate ar trebui doar sa ne adaptam filozofia „ocupatului de copil" acestei ere noi si nu sa gasim mai mult timp. Ce-ar fi sa stam de vorba cu el? Dar nu asa, cu „În copilaria mea...", ca nu ajuta. Vi se va râde-n nas – maximum în gând, din frica sau din politete – dar efectul va fi nul. În PC Magazine (nr. 10, din 27 mai) Michael J. Miller scria sa urmarim log-urile calculatorului ca sa vedem pe unde umbla Maria Sa Copilul. Nu proiectând fuga noastra de raspundere asupra dezvoltarii unei fiinte umane vom rezolva ceva, solutia lacat-filtru neavând viitor decât pentru cei care viseaza posmagi muiati. Sa-l lasam sa caute fara sa-i impunem prin corectii adresele permise si sa-l veghem. Victoria va fi când el însusi ne va spune peste ce-a dat si de ce nu l-a tentat. A îndruma este arta care presupune pe de o parte raspunderea ta si pe de alta crearea ei la cel îndrumat. Sa aducem diverse subiecte în discutie. De exemplu, ce-ar fi sa renuntam la povestea cu barza si sa îndraznim sa trecem peste tabu-urile de care noi însine am fost îmbibati. Industria pornografica îsi mareste dividendele înscriind cu naturalete pe pagina de acces aparent seriosul îndemn de a împlini 18 ani. Capcana e evidenta. Pe cine nu îl mâna curiozitatea sa afle ce este în spatele usilor închise? Nestiinta amplificata de neîntelegere, iata cheia „succesului" si rezultatele nu se vor lasa asteptate! Sau sa renuntam la fumat si la binecunoscuta formula de superioritate „fa ce spune popa, nu ce face el". Când vom cunoaste unde am gresit si vom putea împartasi si altora, chiar copiilor nostri, cum a fost, fara sa ne ascundem dupa degetele subtiri ale lui „dar nu am avut ce sa facem", atunci vom fi mai aproape unul de celalalt, pentru ca „errare humanum est, perseverare...". Sau sa renuntam sa venim „bine dispusi" acasa si mai ales sa nu ne mai certam. Sau sa... Ehe, ce lume frumoasa ar fi.

În fond si la urma urmei, Internetul poate fi o stânca Tarpeiana si cel care va rezista va fi un bun spartan. Impactul este mult mai agresiv decât celelalte forme de informare. Preconizata si anuntat realizata push-technology va mari doza de agresivitate a retelei si „scapa cine poate". N-as recomanda nici unui parinte un astfel de tratament, dar ar fi bine sa stie fiecare ca nu lacatul va opri ceva vreodata, ci numai cuvântul deschis si facator de minuni. Sa fim alaturi de cel care nu stie, sa-l învatam, dar nu vârându-i pe gât o morala de plastic roz, ci discutând ce si cum, descoperind pentru el cât si pentru noi, raspunzând la întrebari si nu ascunzându-ne de noi însine cu magica formula „asta nu e pentru vârsta ta". Si sa nu ne fie rusine sa spunem ca nu stim dar vom cauta, si sa cautam într-adevar, caci poate asa ne vom raspunde si noua la întrebari care le-am fi pus daca...

Sau sa nu cumparam calculator! Dar asta e tot o decizie. N-am ce sa va fac, cartoful e tot fierbinte si tot la dumneavoastra-n palma.

Boston, 11-mai-1997


(C) Copyright Computer Press Agora