O șansă (pierdută?) pentru România.

Am avut ocazia, în acest an, să vizitez câteva departamente de calculatoare din Europa și SUA. Am constatat că, la o distanță de doi, trei ani s-au petrecut schimbări mari. Mulți din cei pe care îi știam „de o viaț㓠în învățământ plecaseră în industrie, toată lumea se plânge de lipsa studenților pentru programele de master și doctorat, de dificultatea de a găsi administratori de sistem buni, etc. În Europa, am întâlnit în afara universităților părerea conform căreia cei care fac doctorate, sau sunt în programe postdoctorale, sunt niște leneși care nu vor să înceapă să muncească în lumea adevarată. Majoritatea profesorilor pe care i-am întâlnit, după o scurtă prezentare a catedrei din care fac parte, îmi puneau întrebarea dacă nu aș putea să le recomand studenți pentru programele lor de doctorat. Asta în condițiile în care, în urmă cu doi-trei ani, mă luptam să conving aceeași categorie de persoane, cât de buni sunt absolvenții noștri. Ce s-a schimbat ? O explicație este desigur faptul că există deja foarte mulți studenți români în programe de master sau doctorat în străinătate. Și rezultatele lor încep să se vadă. Dar mai există o explicație. Ieșirea vestului din criza economică a ultimilor ani s-a făcut pe fondul și datorită acțiunilor destinate creării societății informaționale. Acest fapt a avut drept consecință o cerere fără precedent, în dimensiuni, pentru mâna de lucru calificată în calculatoare și, în special, în programare. Această cerere nu poate să fie nici pe departe satisfăcuta de către universitățile din țările respective. Din acest motiv, tot mai mulți specialiști în calculatoare din Europa fie ea de vest, centrală sau de est își găsesc de lucru în companii din SUA. La rândul ei, Europa de vest se apără importând mâna de lucru calificată din țările din est. Țările din est nu au deocamdată de unde să importe.

Un alt fenomen, foarte vizibil în ultima perioadă, constă din faptul că tot mai puțini nativi americani, sau din țările din vestul Europei, participă în programe de doctorat. Motivul, evident - salariile imense din industrie, pentru care este suficientă o pregătire la nivel de absolvent obișnuit de facultate sau de colegiu (3-4 ani, nici măcar 5), atrag imediat pe majoritatea absolvenților. Modul de funcționare a pieții forței de muncă în domeniul calculatoarelor, în prezent, conduce la situația în care absolvenții consideră că banii, pe care i-ar putea câștiga în anii pe care i-ar petrece pentru realizarea unui doctorat, nu vor mai putea să fie ulterior recuperați. Un factor important aici provine și din faptul că un absolvent de facultate, pentru care părinții nu au putut să plătească taxele școlare, termină facultatea cu o datorie la bancă de câteva zeci de mii de dolari. Și absolventul vrea să scape cât mai repede de această datorie în loc să facă alta și mai mare. De exemplu, pentru a începe o datorie pentru casă, mașină, etc. Deoarece cercetarea științifică realizată în universități se bazează, în cea mai mare măsura, pe studenții aflați în programe de doctorat, se ajunge în situația ca multe departamente de calculatoare, mai ales dacă nu sunt printre cele mai renumite, să fie într-o veșnică luptă pentru atragerea de absolvenți. Și, din nou, lanțul, europenii și asiaticii se duc în SUA sau Canada, iar Europa de vest atrage acei absolvenți din Europa de est care nu se hotărăsc să plece în SUA sau Canada.

Această migrare, într-un singur sens, a absolvenților de calculatoare nu poate să rămână fără consecințe pe termen lung. Unele dintre ele sunt foarte bune. Există acum numeroși originari din România care ocupă poziții importante în universități și companii din vest. Aceasta prezenta înseamna posibilitati de colaborare importante, acces la informații, șanse de investiții în domeniul calculatoarelor, și de ce nu, donații. Dar exista și alte consecințe - scăderea nivelului învatamântului de calculatoare, imposibilitatea creării unor echipe de cercetare locale la nivel mondial, scăderea nivelului profesional al celor care lucrează în România în domeniul calculatoarelor. În cazul școlii, lucrurile sunt simplu de explicat.

Dacă, în perioada '90-'95 s-a constatat un exod puternic al absolvenților, începând din anul 1995, au început să plece cei mai buni studenți încă din primii ani de facultate, deoarece, la rândul lor, primesc burse de studii în SUA sau Europa de vest. Personal pentru fiecare dintre ei fenomenul este benefic deoarece, chiar dacă pregatirea profesională nu ar fi diferită de cea pe care o primesc în România, intrarea ulterioara în societatea americană /vest europeană se va face mult mai ușor. Pentru școală există două consecințe.

Plecarea „vârfurilor“ scade automat nivelul mediei. Și, încă ceva, un student care a învățat numai un an sau doi într-o facultate românescă o să fie legat poate de liceul pe care l-a absolvit, dar nu de facultate. În privința absolvenților am avut surpriza să constat, în ultimul an, că mulți dintre ei nu își mai pun problema să fie într-un program de master în România, ci aplică pentru programe de master sau doctorat sau își caută locuri de muncă în străinătate încă din anul V, astfel că, la sfârșitul facultății, pleacă imediat în străinătate. În modul acesta, nici măcar acel an de „pregătire al plecării“ nu se mai desfășoară în România. Consecința - scade nivelul celor care funcționează ca preparatori /asistenți în catedre. Oricum, dintre cei care vin un an ca preparatori/asistenți, majoritatea sunt în trecere spre alte locuri de muncă. Acest fenomen se simte și în cazul institutelor de cercetare. Mai nou, studenți din anii III-V lucrează în institute de cercetare (desigur ca mână de lucru relativ ieftină dar calificată). După absolvire, deci când ar trebui să își continue ucenicia în cercetare, pleacă spre alte zări în care pot să câștige mult mai bine sau/și să facă și cercetare.

Ca rezultat, o îmbătrânire accentuată atât a corpului profesoral cât și a celui din cercetare. Existența diferitelor trepte atât în învățământ cât și cercetare, nu este o greșeală. Fiecare treaptă, care într-un fel corespunde unei categorii de vârsta, își are rolul ei. Asistenții și preparatorii trebuie să se ocupe de studenți să învețe și să crească în profesiune o dată cu aceștia, în plus trebuie să facă primii pași în activitatea de cercetare. Șefii de lucrări (lectorii) trebuie să se concentreze să învețe o meserie nouă - aceea de a elabora cursuri, de a ține cursuri, de a conduce echipe mai mici de cercetare și trebuie să își finalizeze lucrările de doctorat. Cu alte cuvinte, trebuie să producă rezultate științifice semnificative. După susținerea doctoratului, conferențiarii încep să conducă echipe de cercetare de dimensiuni mai mari, etc.

Fenomenul legat de absența asistenților/ preparatorilor l-am văzut și în SUA. Și acolo se vor întâlni studenți din anii mari (deci nu numai cei aflați în program de doctorat, care ar fi echivalenții asistenților de la noi) care funcționează ca asistenți pentru cei din anii mici (corectează teme de casă, dau asistență pentru temele de casă, etc). Diferența mare constă, cred eu, din faptul că în România studenții depind mult mai tare de corpul profesoral decât în alte țări. Motivele sunt de natură materială. În SUA, pentru orice curs există cel puțin o carte obligatorie și câteva facultative. Nu se pune problema că un student care audiază un curs să nu își cumpere cartea obligatorie. Câți din studenții români își permit să cumpere o carte al cărui cost începe de pe la 50$ ?. Și atunci, ei sunt dependenți total de informația care se oferă la curs. Asta conduce la un anumit mod de predare, etc, etc.

Al doilea aspect este cel legat de dotare. Modul de desfășurare a laboratoarelor în forma în pe care o cunoaștem cu toții se datorează resurselor limitate ale facultăților. Și atâta timp cât nu se pot crea condiții ca un student, când vine la școală, să găsească un terminal liber, lucrurile nu se pot schimba.

Ceea ce se întâmplă acum cu școala, o să se resimtă acut peste un timp. De exemplu, pentru că există o generație de profesori care vor ieși la pensie într-un grup compact. Evident, școală o să existe în continuare, dar pentru că nu există o generație crescută în școală, care să preia în mod natural locul generației care se va pensiona, vor veni în școală cei care nu au fost acceptați anterior. La necesarul de personal care există acum în învățământ, cei care nu sunt acceptați în prezent sunt numai cei care se află sub un barem (destul de scăzut de altfel) al pregătirii profesionale.

Am auzit, în ultima perioadă, comentarii din partea firmelor referitoare la nivelul de pregătire al absolvenților. Și nu erau chiar laudative. Explicațiile se găsesc și în cele spuse mai sus. Un student, care începând din anul II-III, scrie cod pe specificații 10-12 ore pe zi, nu mai are putere să învețe și teoria care i-ar deschide orizontul dincolo de meniuri și butoane. În plus, faptul că un astfel de student are venituri care de multe ori le depășesc pe cele ale profesorilor lor sau ale părinților, îi creează falsa impresie c㠄asta este tot“. Greșeala nu este că el câștigă prea mult, ci că alte activități nu sunt retribuite corespunzător.

Desigur, se poate schimba cuvântul calculatoare din textul anterior cu medicina, mecanica fină, etc. și să se constate că se obține o imagine care reflectă realitatea în alte zone profesionale. De ce ar fi mai grav ce se întâmplă în calculatoare? Poate că ăsta este nivelul de dezvoltare al României și trebuie să așteptăm momentul în care o să putem să ne permitem luxul să pornim din nou. Răspunsul, cred eu, constă din faptul că, așa cum vestul a ieșit din criză datorită informaticii, și în România se poate relansa activitatea economică pe baza informatizării societății. Industria software, în România, poate să reprezinte una dintre cele mai rentabile industrii. Cu condiția să înțelegem că acum există un moment foarte prielnic în lume, acum cererea este fantastică, dacă întârziem s-ar putea să nu mai avem loc. Pentru că golul va fi umplut de alții.

În primul rând, trebuie să se asigure permanența unui învățământ de calculatoare de calitate. Așa ceva nu se poate însă rezolva fără bani, și fără a considera că acest gen de învățământ este o șansă importantă pentru dezvoltarea economică a României, în care trebuie investiți bani cât mai curând. Asta ar putea însemna, de exemplu, înființarea unor instituții de învățământ superior, cu un statut special, care să ofere alte șanse celor care vor să se dedice unei cariere universitare și/sau de cercetare în calculatoare. Astfel de instituții ar putea și ar trebui să fie dezvoltate în strânsă legătură cu firmele producătoare de software.

Existența unui sprijin, materializat prin condiții financiare deosebite pentru firmele care produc software în România, ar conduce la mărirea șanselor de localizare a forței de muncă de specialitate. Demonstrarea unei experiențe locale în domeniu poate să conducă, la rândul ei, la „convingerea“ unor companii semnificative că există potențialul pentru dezvoltare de software în România. Prezența unor companii importante în domeniu ar conduce atât la localizarea forței de muncă în domeniu, cât și la obținerea unui sprijin financiar pentru dezvoltarea învățământului de calculatoare.