Internetul a fost făcut pentru om

Dan Iancu

 

Evanghelia după Internet (IX)

 motto: 
   „Kid 
   Ya 
   Could've been 
   Big time” 

Michael Casey, Sweetheart, din volumul Obscenities,
Warner Paperback Library, New-York, 1972

Într-o societate ideală, abundența de mijloace precum și cadrul legal îți oferă ție – ca individ singular – depline posibilități de afirmare. În momentul cînd societatea nu mai e atît de ideală pe cît ne-am dori, încerci să repari ceea ce crezi că este stricat. Dar atunci cînd mai nimic nu este normal, faci o listă, care în cazul nostru nu este prea mare, și vezi care din punctele ce ți le-ai notat ți se pare mai atacabil într-o primă instanță. Desigur, îl vei alege pe cel care cere cît mai puțină participare exterioară și cel mai tentant (sau „ieftin” dacă vreți) și vei descoperi cu stupoare că de fapt e cel mai dificil și, în același timp, cel care le va aneantiza și pe celelalte. Geaba ai matale puști dacă nu dispui de nemți. Concluzia e descurajantă și în același timp discriminatorie. Dar mi se pare mai important să spun că formarea de „nemți” e prioritară. Oricîte sponsorizări ar fi, oricîte legi ar binevoi să dea parlamentarii noștri dragi, tot nu s-ar putea mișca fără bunăvoință căruța internistică a țării.

Bani. Acesta e primul și de fapt cel mai invocat dintre motive. „Ăsta-i computer?” ți se spune cu suveran dispreț. Mde, are și nu are dreptate. Nu știu dacă în facultatea de matematică se mai face acum practică pe FC-15 și FC-30. Țin minte și acum ce mare mi-a fost bucuria după ce mi-a ieșit un program la care mi-am rupt mîinile, la propriu, cablîndu-l. Cu toată precaritatea de mijloace existente atunci, cei care s-au ocupat de calculatoare au avut ceva din nebunia unei lumi în care nu contează materialul și un vis poate deveni realitate. Foarte mulți își doreau să programeze lucruri aproape imposibile, iar economia de mijloace îi făcea să găsească soluții aproape geniale. Ar părea hilar să amintesc că un segment de program trebuia să se încadreze în 90 de Kb, atît cît îți permitea partiționarea stabilită de inginerul de sistem. Cînd un prieten ne-a scris din New-York că are un disc de 10 Mb și memorie de 256 Kb la minunatul său computer de acasă ne-am bucurat enorm, fantazînd la nesfîrșit la posibilități. S-ar părea că lipsurile dramatice cauzează o emulație greu de întîlnit într-o lume normală.

Dar nici măcar cu mine nu sînt de acord. Am și n-am dreptate. Am atunci cînd cer un entuziasm, care a cam pierit, și toți, sau aproape toți, cu care stai de vorbă visează... vize. Personal, nu am nimic împotrivă, deși se pare că m-am reîntors pentru a stinge lumina. N-am dreptate cînd propovăduiesc o modalitate de dezvoltare improprie unei lumi cu adevărat libere. E adevărat ca presiunea va determina o emulație, dar nu cumva această emulație este falsă, iar pentru individ în sine este un stress care-l va face să clacheze la un moment dat? Desigur, mă gîndesc cu nostalgie la anii de facultate și nu regăsesc nimic din ei la cei de acum. Sau mi se pare mie. Aș fi vrut mai multă dorință de ieșire în lume prin ceea ce fac decît printr-o discutabilă ieșire din cadru. Cine-i de vină? Păi, cam toți. Toată lumea se ceartă cu toată lumea. Rar apare în această ceață cîte un entuziast, care să-ți dea aer.

Un prieten de-al meu din vremea cînd eram proaspăt „repartizat guvernamental” și-a deschis o listă de abonamente la un e-zine turistic. O pagină de html, imagini din munți, o listă la care te înscrii (mailto:grig@TheOffice.net subject: subscribe iic) și iată cum se strîng 300 de abonați din te miri unde. Toate acestea fără MMX, fără linie directă și fără o grămadă de angajați la care să țipi. În plus linia merge încet, difuzarea îți ia o grămadă de timp și te rogi de unul de altul să poți scana niște fotografii. Cu toate acestea omul (Grigore Sârbu) o ține pe-a lui, trecînd cu umor peste greutăți. Exemple mai sînt și voi încerca să le fac în aceste pagini cunoscute publicului. Nu lipsesc vizionarii, ci viziuni la scară națională. Reversul medaliei îl constituie lipsa de preocupări a celor care ar fi trebuit să fie specializați în așa ceva. Pagina de web a Ministerului Învățămîntului este un model de nepăsare. Îi întreb pe cei în cauză cît ar fi luat ca să scrie o pagină de prezentare? Pentru că mi se pare că anunțul din ziar conform căruia se lansează inițiativa ca fiecare liceu să aibă acces Internet nu se asortează cu exemplul personal.

Nu cred în festivități și nici în cuvinte mari. Toate programele care pe hîrtie arată bine, în practică se lovesc de lucruri mărunte ce denotă slaba pregătire a celor puși să realizeze declarațiile bombastice. Rîca, pasiunile mărunte, sechelele celor cincizeci de ani de comunism, lipsa de practică în ceea ce numim cu nonșalanță democrație, imobilitatea, vor transforma orice inițiativă în simple vorbe electorale pe care mîine poimîine nimeni nu le va mai crede. Că trebuie impus un program național de acces la Internet este fără doar și poate de o stringentă actualitate, dacă vrem într-adevăr să nu pierdem contactul cu lumea. Dar simpla declarație de intenții nu suplinește încăpățînarea de care trebuie să dea dovadă emițătorul în urmărirea scopului produs. Ar trebui luate în calcul toate tarele sistemului și instituit un control riguros a ceea ce se întîmplă în realitate. Montarea unei linii de Internet la care se instituie reguli arbitrare de accesare nu ar face decît să transforme o idee frumoasă într-o farsă de tip ceaușisto-caragialesc. Ne-am mulțumi cu rezolvări de tipul „două la școala de fete, două la primărie”. De exemplu, unuia de la un liceu din Brașov îi venise ideea ca toată poșta elevilor să fie listată la imprimantă. Lăsînd la o parte că poșta într-un regim normal presupune confidențialitate, nu văd cum ar mai putea fi o bucurie legătura cu un alt meridian, cînd te știi urmărit. Tot ce ar fi vizionar în Internet s-ar transforma peste noapte în simple elucubrații și în locul unei deschideri ne vom pomeni cu o indiferență ce-și face simțită prezența de pe acum. Vorbind cu elevii de la Liceul de Informatică, aceștia se plîngeau de faptul că nu au acces la web datorită nici mai mult nici mai puțin decît propriilor lor colegi, ajunși administratori de sistem. Adevărat sau nu, răspunsul este simptomatic pentru o stare de dezinteres. În schimb foarte mulți visează sau vizează America. Și din păcate rămîi fără argumente prin pauperitatea de mijloace de a convinge, neavînd de oferit decît vorbe goale de tipul „țărișoara mea”.

La o emisiune de la TVR1, un tînăr care lucrează la o universitate new-york-eză a fost întrebat de reporter: „și ce veți face cînd vă veți întoarce în țară?”. Răspunsul a venit năucitor de ferm și de tranșant: „Nu mă întorc”. A fost dată și o explicație, dar gustul amar rămîne. La ora actuală nu prea avem nimic de oferit. Salariile sînt proaste, cadrul legal e așa cum e (în continuare străzile Bucureștiului sînt pline de tarabe cu programe de furat) și nici nu încercăm să umblăm acolo unde am avea posibilitatea să schimbăm ceva. Visul de aur al programatorului român nu este un sovhoz unde teoretic să fie lipsit de griji administrative, ci – eventual – să fie sprijinit atunci cînd vrea să facă ceva chiar cu puținătatea de mijloace existente. Înclin să cred că programul Ministerului Învățămîntului ar trebui să debuteze cu eliminarea din joc a celor care se gîndesc la pedepse colective și la un control total.


BYTE România - martie 1998


(C) Copyright Computer Press Agora