Progres
sau nebunie curată ?

Compaq a cumpărat pe Digital. Despre bere, mașini, computere și nostalgie.
Harrison Forbes

La începutul secolului, în Statele Unite erau câteva mii de producători de șarete, iar dintre aceștia, peste două sute produceau automobile. Desigur că, la începutul secolului, automobilele semănau mai mult cu șaretele decât cu mașinile de azi…

Tot la începutul secolului, doar în Milwaukee erau peste două sute de berării. Milwaukee era „orașul berii” și totul părea că se bazează pe fabricarea acestei băuturi. Legenda spunea că, în Milwaukee, oamenii nu știau ce gust are apa, deoarece singurele lichide pe care le beau, în viață, erau laptele și berea…

În anii ‘50, numărul producătorilor auto se redusese la vreo zece-doisprezece, iar în Milwaukee nu se mai aflau nici zece fabrici de bere… Astăzi, la sfârșitul secolului, în Statele Unite nu mai sunt decât trei producători auto, dacă nu luăm în considerare și minusculul West Allis Wisconsin Excalibur, care reînvie sistematic în fiecare deceniu. Fabricile de bere din Milwaukee au lăsat locul uneia singure, Miller Brewing Company, deținută de Philip Moris (ce afront pentru localnici!)…Compania fondată de Schlitzes a fost cumpărată de o alta dintr-un stat vecin și și-a mutat sediul acolo; compania fondată de Blatzes, verii săi, a fost cumpărată de unii care i-au transformat localurile în apartamente de lux; Pabst, care se afla în afara Milwaukee, la vreo trei sute de kilometri, a trebuit să-și închidă porțile, după o criză sindicală, apărută pe fundalul scăderii vânzărilor.

În ziua de azi, deși berea are gust de orice, numai de bere nu, iar băutul ei este considerat a fi o îndeletnicire cam mârlănească, acum 15 ani, un tânăr întreprinzător a deschis o fabrică de bere în oraș. Astăzi, berea sa se vinde cu cele mai bune prețuri și este foarte cerută pe piață. Alt grup de întreprinzători, care în epocă au fost celebri prin felul inteligent în care au știut să-și găsească finanțarea, reprezintă, probabil, Panbst și Schlitz ai viitorului: Leinenklugen. În ciuda faptului că în oraș avem doar un producător major de bere și doi mici concurenți, cantitatea de bere produsă este mai mare decât cea de la începutul secolului. Partea tristă este că oamenii care își găsesc de muncă în domeniu reprezintă doar o mică parte din cei care lucrau acum o sută de ani în fabricile de bere.

Cei trei fabricanți de automobile oferă, încă, un număr relativ ridicat de locuri de muncă, dar și acesta pare nesemnificativ, dacă îl comparăm cu numărul lucrătorilor din primele decenii ale secolului. În 1980 erau cam 70 de distribuitori auto în Milwaukee și în împrejurimi, iar astăzi numărul lor este în jur de zece…

Dacă aceste cifre nu ni se par suficient de deprimante, să trecem la computere. În anii ‘80 existau Apple, IBM, Osborne, Arrow și chiar un kit „fă-l singur dacă ai curaj”. Până în 1984, fabricanții de computere erau deschiși la orice; Apple avea un concurent serios în Franklin Computers, care producea clone; Osborne se stinsese, iar o companie din Texas încerca să producă un hibrid care să ruleze atât programe Apple, cât și IBM – ciudatul personaj se numea Compaq… Printr-o mișcare neinspirată, Apple a distrus Franklin Computers, oprind producerea de clone ale mașinilor sale. Astăzi, ne putem da seama de marea greșeală comisă de Steve Jobs. Toată lumea se bucura că IBM, „imperiul malefic” al acelor vremuri, „pierdea teren” în fața producătorilor de clone, dar nimeni nu înțelegea că IBM câștiga o groază de bani acordând licențele pentru fabricarea acestora. Spre deosebire de arhitectura deschisă de la IBM, cea de la Apple a rămas proprietară pentru mulți ani; poate că Apple și-a păstrat mândria, dar IBM câștiga bani din această afacere, iar, pe viitor, s-ar putea ca Apple să nu mai fie decât un nostalgic „ehe, ce era pe vremuri…” în cărțile de istorie.

Pe vremea aceea apăruse și o revistă obscură, Computer Shopper, care se vindea în supermagazine, lângă revistele de scandal, de parcă software-ul și hardware-ul ar fi interesat pe cineva… Într-un dormitor din căminele de la Texas University, un tânăr începea să asambleze computere și să le vândă prin poștă; în scurt timp, PC Unlimited își deschidea propriul magazin, iar tânărul – pe numele lui Michael Dell – a trebuit să aleagă între continuarea studiilor sau continuarea afacerii. Desigur că, astăzi, e clar ce anume a ales… În Eden Prairie, Minnesota, fiul unui imigrant român - Art Lazare - înființa Northgate Computers. Nu departe de Eden Prairie, în Sioux Falls, South Dakota, un fiu de fermier se decidea să abandoneze un viitor strălucit în industria laptelui, pentru a începe să se ocupe de producția de computere. Cu toate acestea, Ted nu a uitat de tradiția familiei, iar computerele produse de el poartă o emblemă care amintește de petele de pe spatele vacii Elsie… Și Texas Instruments, renumitul producător de chip-uri, a început să se intereseze de computere și a ajuns să exceleze în domeniul imprimantelor, foarte potrivite pentru sarcini intense. AT&T, cea mai mare companie telefonică din lume, a suferit o disociere foarte dureroasă, tocmai pentru a putea intra pe piața computerelor. Din păcate, nu au avut succes, iar astăzi se ocupă de transmisiile de date și comunicații. Radio Shack, un distribuitor de produse electronice, a creat o subsidiară - Tandy. Beltron Computers, Austin Computers, Sunnyvale Memories, Zenith Data Systems - sunt doar câteva dintre numele celebre care îmi vin acum în minte. Zenith Data Systems avea un contract bun cu guvernul Statelor Unite. Majoritatea instalațiilor militare americane din lume, avioane, vapoare - aveau la bord computere Zenith. Când guvernul a început să se doteze și de la alți producători, care ofereau prețuri mai avantajoase, steaua lor a început să pălească și, până la urmă, au fost cumpărați de  Packard-Bell. Dar Packard-Bell, în plin avânt acum patru ani, a fost cumpărat, la rândul lui, de Goldstar Electronics și a ajuns pe lista nostalgiilor, în special datorită faptului de a nu fi înțeles că nu contează doar să vinzi computere foarte ieftine, ci și serviciile oferite clienților, iar ei erau foarte slabi în acest domeniu.

Prin 1988, începusem să-mi fac propriile mele clone și nu eram prea interesat de cele ale altora. Nu că mi-ar fi plăcut în mod deosebit să asamblez aparatele, dar chiar dacă le-aș fi cumpărat de undeva, ar fi trebuit să-mi pierd ore bune verificând dacă toate cablurile sunt conectate așa cum trebuie, dacă plăcile de bază sunt setate bine sau să formatez hard-discurile care, câteodată, erau livrate neformatate.

Astăzi de dimineață m-am oprit la chioșcul de ziare și am cumpărat Computer Shopper. Revista este mai groasă ca oricând, dar numărul celor care își oferă produsele nu mai e așa mare ca pe vremuri. Dacă nu lucrezi pe scară largă, astăzi nu mai e profitabil să vinzi hardware și chiar producătorii gigantici au greutăți. Anul trecut, ALR a fost cumpărat de Gateway 2000. Ceva mai înainte, AST, cel care cumpărase Tandy, fusese înghițit de o companie coreeană. În ultimele săptămâni se auzise că Gateway 2000 ar fi de vânzare, chit că Ted spune altceva. Partea proastă e că Microsoft și-a arătat interesul pentru această achiziție…

Cu o mișcare surprinzătoare, luna trecută Compaq Computers a cumpărat Digital. De câtva timp, Digital avea serioase probleme de identitate și viitorul i se arăta îngrijorător. De când apăruse, în 1956, Digital avusese o poziție bună pe piață, atâta timp cât IBM și mainframe-urile erau la ordinea zilei. Semn al timpurilor, conducerea decisese să abandoneze piața desktop și să se concentreze pe cea a serverelor. Deși Alpha nu era un produs rău, credința că doar concentrarea pe NT va putea ajuta compania s-a dovedit a fi fatală. Pentru moment, Compaq pare a avea o situație de invidiat. Liderul pieței în vânzările de PC-uri, Compaq a încheiat anul precedent cu un venit de 24 miliarde de dolari. Datorită ambițiilor președintelui său, însă, următorii ani se vor dovedi dificili; dacă departamentul de vânzări își fixase drept țel atingerea cifrei de 50 miliarde, Pfeiffer, pe neașteptate, a dublat această sumă. Chiar și pentru cineva cu mult noroc, această creștere este improbabilă… Poate avea loc, miracole se mai întâmplă, dar Pfeiffer riscă mult pariind pe Microsoft și Intel în cursa sa către suta de miliarde.

Hai să stăm puțin și să analizăm cifrele. În Northern Illinois, la câteva mile de casa mea, există CWD – un en-gros uriaș, pe care ți-ar trebui o zi întreagă să-l străbați cu mașina. Ei oferă Compaq 200 MMX cu 16 MB de RAM, disc de 1.2 GB, tastatură, modem și mouse pentru 799 de dolari, fără monitor. Cumpărătorul, desigur, trebuie să plătească transportul și taxele. CWD plătește pentru fiecare computer cam 50% din cei 799 de dolari, deci 400. În acești 400 de dolari, Compaq trebuie să includă costurile de producție și profitul. Mașina, în sine, costă cam 200 de dolari. Nu am la îndemână un calculator, dar pot să-mi închipui cam câte computere de 799 de dolari ar trebui să vândă Compaq în doi ani, pentru a atinge cele 100 de miliarde. Deci poanta trebuie să fie în altă parte…

Poanta este domeniul serverelor high-end și mainframes.

„Mainframes?” vă întrebați. Nu știu de ce tuturor li se face pielea de găină când aud de mainframes. Acestea nu mai sunt ce erau pe vremuri. De fapt nici nu mai arată așa cum arătau pe vremuri. Sunt mult mai mici, foarte rapide și își îndeplinesc foarte bine sarcinile. Nici lucrul cu un asemenea computer nu mai este chinul care era odinioară. Singura parte neplăcută a acestor mainframes este IBM, care poate că ar trebui să se gândească la o schimbare de logo, favorizând culoarea roșie… Unora le place, altora nu le place de IBM, dar toți se străduiesc să-l ajungă din urmă. Asta face acum Compaq, asta făcea Digital cu Alpha, asta face Intel cu Merced – fără a mai vorbi de Microsoft cu NT. Este distractiv să vezi cum toate disputele lor publice se referă la piața desktop, când, de fapt, scopul este câștigarea bătăliei în domeniul mainframe. Intel, cu Merced, se apropie de performanțele procesoarelor RISC, iar Microsoft cu NT pe 64 de biți de arhitectura Unix. Nu vreau să spun că mi se pare ciudat să vorbești de 64 de biți, când tu nu ai pus la punct versiunea pe 32. Windows 95 este un hibrid care rulează vechile aplicații DOS și Windows și, câteodată, rulează foarte bine aplicațiile pentru Windows 95. NT este un adevărat sistem pe 32 biți, care nu rulează aplicații DOS, Windows și Windows 95, decât dacă acestea au fost optimizate pentru NT. În plus, NT 4 nu rulează toate aplicațiile NT 3.5 și pot să pun pariu că NT 5 nu va rula toate aplicațiile NT 4. Prin urmare, dacă NT va domina piața desktop, toți utilizatorii vor trebui să fie gata pentru un upgrade la versiunea pe 64 de biți, atunci când aceasta va apărea. Sau poate că nu. Poate că noua generație pe 64 de biți va fi prea scumpă pentru a fi cumpărată de oricine. Poate că greșesc, dar nici nu văd un Merced în fiecare casă… Pentru moment, prețul său este ridicat și nici Intel, nici partenerii săi nu par interesați în scăderea lui. Dacă ar fi, ne-am întoarce de unde am plecat, iar vechile jocuri s-ar putea să nu fie atât de atractive pentru generațiile următoare, pe cât sunt pentru noi astăzi. Astfel, prețurile vor rămâne ridicate, iar companiile vor profita din acest lucru. Poate că noile generații de computere nu se vor mai chema mainframes, ci high end multi processors servers, dar tot mainframes vor rămâne, iar prețurile lor nu vor fi deloc scăzute. S/390, AS/400, R/6000 vor avea concurenți Wintel, dar… Câți vor dori să plătească sume atât de importante pentru ceva care nu a trecut proba timpului? Studii recente au arătat că o instalare a Enterprise NT Server ar costa peste un milion, dar Microsoft preferă să nu vorbească de acest lucru. Echivalentul IBM ar costa doar 750.000, iar performanța ar fi incomparabilă.

Compaq nu este un computer slab, iar o anumită lume de pe Wall Street este mulțumită de performanțele sale. O rată de 10 ore de probleme tehnice anual nu e mare lucru pentru activitatea obișnuită, dar, într-un mediu critic, cum ar fi cel al liniilor aeriene, al băncilor sau al tranzacțiilor financiare, nu își poate afla locul. Sunt convins că situația se va îmbunătăți și, până la urmă, Compaq își va atinge scopul propus și va ajunge la performanțele mainframe. „Dulapurile” IBM vor lucra alături de lumea Wintel și vom avea senzația de déja vu. IBM nu a dus lipsă de competitori din 1956 încoace. Dar IBM a supraviețuit, în timp ce Digital a fost înghițit de Compaq. Este foarte bine ca IBM să aibă concurenți. Dar acești concurenți nu prea se arată. În partea de high-end se află IBM, HP, Sun și - de ce nu ? - Compaq, cu mașini Wintel - dar Compaq nu va avea o viață ușoară. Ei sunt doar producători de hardware și vor depinde de Intel în materie de procesoare și de Microsoft în materie de software. Să nu uităm că unul din motivele succesului IBM, HP sau Sun este faptul că produc atât hardware, cât și sistemul de operare. Intel produce procesoarele, Microsoft sistemul de operare, iar câteva mii de fabricanți produc restul componentelor care se fixează pe placa de bază.

Nu spun că nu va reuși Compaq, ci doar că îi va fi foarte greu. Pfeiffer și-a făcut-o cu mâna lui – în America există obiceiul răutăcios de a nu fi apreciat în funcție de ce anume îți propuseseși să faci, ci după ce ai realizat concret… Înainte de a fi el președinte, Compaq nu era într-o postură foarte favorabilă; după câțiva ani, sub conducerea lui, a ajuns numărul unu la vânzările de computere. Acum, ambițiile sale nemăsurate îi pot fi fatale. Sau poate că nu. La începutul lui 1998, în fruntea producătorilor de computere desktop se află Compaq, Dell, IBM, Gateway 2000, Apple, Sun Microsystems, HP și alți câțiva, mult mai puțin importanți. Cine va mai rămâne în top, la sfârșitul lui 1998?

Progresul aduce și lucruri bune și lucruri rele, dar întotdeauna aduce nostalgie pentru lucrurile pe care le schimbă. O nostalgie pe care aș vrea să o înec în Leinenklugen…


BYTE România - martie 1998


(C) Copyright Computer Press Agora