Numele său este Chuck. Are biroul în Madison Wisconsin. Acum mai bine de 20 de ani, și-a luat licența de avocat, dar, după un an, a renunțat la avocatură și de atunci vinde polițe de asigurare. Nu îmi place birocrația și, de fiecare dată cînd pot să mă lupt cu instituțiile, încerc să nu mă las înfrînt; față de Chuck însă, mi-ar fi rușine să mă laud cu acest lucru... Nu îmi place Windows, nu admir Microsoft sau pe președintele său, dar, pe lîngă Chuck, par un adorator al lui Bill Gates...

Cînd ne-am cunoscut, ne-am descoperit anumite interese comune. În timp ce fiicele noastre își așteptau rîndul la bazinul de înot, iar noi am început să vorbim despre ceea ce urma să se petreacă. Mai tîrziu, am ajuns și la computere; am descoperit că nu era un iubitor al acestora, că nu știa nimic despre ele și că nici nu-i plăcea să le folosească. Avea trei aparate în birou și se purta ”mizerabil” cu cei care le asigurau service-ul. Atît de urît se purta cu ei, încît aceștia refuzaseră să mai vină dacă el era acolo. Mi-a mai spus că fusese cîndva la un curs de Windows și că plecase după două ore înjurînd și dînd cu cărțile de pămînt. Instructorul spunea numai lucruri fără cap și coadă și, dacă îl întrebai ceva, niciodată nu îți dădea un răspuns direct. De cele mai multe ori, răspundea că problema ridicată va primi răspuns ceva mai tîrziu, în cursul expunerii sale… În viața de zi cu zi, Chuck folosește, în principal, un modul al unei agende electronice, cu care își organizează informațiile despre clienți, și niște versiuni mai vechi de Lotus. Are cîteva macro-uri, scrise mai demult, pe care le folosește tot timpul, la întocmirea unor asigurări pentru persoane fizice și companii. Cu toate că nu îi poate suferi, întocmește asigurări pentru Northwestern Mutual, cea mai mare companie de asigurări de viață din Statele Unite și, poate, chiar din lume.

Nu o să abuzez de răbdarea cititorului cu povestea lui Chuck. L-am pomenit pentru că în discuția noastră venise vorba de o carte care îi plăcuse foarte mult. Mă întrebase dacă o citisem și dacă am putea vorbi despre ea, deoarece ar fi vrut să afle și părerea mea. Chiar în seara aceea, am comandat cartea „Ce va fi” (What will be: How the new world of information will change our lives – HarperCollins 1997 –www.harpercollins.com), scrisă de Michael Dertouzos, președintele MIT Computer Lab. Cînd am primit cartea și am vrut s-o citesc, m-a apucat dorința de a o trimite înapoi. Chuck nu îmi spusese că prefața era scrisă de Bill Gates… Cu toate acestea, deoarece am și eu o fixație, că o carte odată deschisă trebuie citită, m-am decis să fac un compromis și să trec de prefață… Am un deosebit respect pentru mediile academice; cei de acolo sînt niște indivizi deosebiți și chiar dacă uneori se poartă ciudat, în realitate sînt niște oameni foarte drăguți. Ceea ce mă atrage la ei este naivitatea care îi caracterizează, naivitate care, cîteodată, frizează ruperea de realitate – dar cum să te superi pe un profesor? Și totuși nu pot să înțeleg cum un tip de la MIT, care este personificarea geniului ingineresc, poate să-l lase pe Bill Gates să-i scrie prefața la carte… Asta este… în lumea de azi se întîmplă tot felul de ciudățenii…

Am terminat cartea foarte repede; timpul nu mi-a permis să o citesc dintr-o suflare dar, în cîteva zile, o terminasem. În anii '70 fusese „Șocul Viitorului”, în anii '80 „Megatendințe”; „Ce va fi” era, fără îndoială, cartea anilor '90. După ce am ajuns la ultima pagină, m-am hotărît să îl sun pe profesorul Dertouzos și să am o mică discuție cu el. Nu a fost foarte ușor să dau de el; m-am conversat îndelung cu Barbara, asistenta sa, care m-a ajutat foarte mult să intru în legătură cu Dertouzos. Cam la o lună după ce sunasem, într-o dimineață, în timp ce lucram la o bază de date, a sunat telefonul; la celălalt capăt al firului se afla Michael Dertouzos. I-am mulțumit pentru amabilitatea de a mă fi căutat și i-am spus că, dacă programul său încărcat nu îi permite să discutăm prea mult, i-aș putea transmite cîteva întrebări prin e-mail. Încercam marea cu degetul… În carte, el tocmai își exprimase antipatia față de e-mail… Ce ciudat! Cel care ne-a dat nouă, celorlalți, posibilitatea de a transmite și primi poștă electronică (profesorul Dertouzos este unul dintre promotorii Internetului, pe la începutul anilor '70), nu era prea încîntat să-l folosească. Nu este un lucru obișnuit să simți repulsie față de propriul produs, dar totuși se mai întîmplă. De fapt, atunci cînd apăruse conceptul de e-mail, toți experții de la MIT erau foarte entuziaști față de posibilitățile care ar fi putut apărea. Dar lucrurile rele se întîmplă doar celorlalți, nouă niciodată… profesorului Dertouzos a început să-i piară din entuziasm atunci cînd a găsit în cutia sa poștală 300 de mesaje de la studenți, ca urmare a unei exprimări greșite într-un curs… Minunat lucru acest e-mail, atîta timp cît nu trebuie să dăm socoteală pentru acțiunile noastre… Mi-a părut rău pentru el dar, în același timp, m-am simțit răzbunat pentru tonele de mizerii pe care le găsesc zi de zi în căsuța mea poștală…

Cartea poate părea fascinantă și edificatoare cuiva care nu lucrează în domeniul computerelor. Motivele pentru care eu o găsesc interesantă s-ar putea să fie puțin diferite de ale majorității cititorilor. Toate ideile prezentate acolo îmi erau familiare. Dacă aș fi citit-o cu 25 de ani în urmă, aș fi apreciat și mai mult previziunile sale asupra viitorului. Astăzi însă, cititorul obișnuit, dacă nu are de-a face cu lumea IT, nu poate aprecia pe deplin noutățile care se discută în carte, ci doar ar aprecia stilul alert al acesteia, dîndu-și seama imediat că autorul este un om de știință. Cu toate acestea, chiar dacă profesorul Dertouzos nu are stilul incitant al unui Alvin Toffler sau John Neisbitt, compensează pe deplin anumite stîngăcii scriitoricești cu informații foarte prețioase din lumea computerelor. Este extrem de interesant să citești previziunile sale despre aplicațiile care vor rula pe computerele de mîine, chiar dacă, uneori, îți vine să zîmbești…

Cîteodată, însă, nu te poți împiedica să nu rîzi cu gura pînă la urechi, ca de pildă atunci cînd te gîndești la ultima bazaconie care este la modă în Statele Unite. Cu cîțiva ani în urmă, medicii desfășuraseră niște teste clinice pentru a găsi un tratament eficace pentru hipertensiunea arterială, unul dintre factorii majori ai mortalității populației. Rezultatele testului au fost dezamăgitoare, iar cercetătorii au abandonat proiectul. Cu toate acestea, deși nici unul dintre pacienți nu avusese un răspuns favorabil la medicația respectivă, atunci cînd cercetătorii le-au cerut acestora să le înapoieze restul de pilule pe care le mai aveau, pentru a fi distruse, majoritatea subiecților de sex masculin au refuzat să le dea înapoi. După ce le-a trecut uimirea, cercetătorii au început să investigheze cauzele acestui refuz și, cu stupoare, au descoperit că medicamentul respectiv, care nu avea nici un efect asupra tensiunii lor arteriale, le îmbunătățea vizibil viața sexuală. După ce au intervievat subiecții unul cîte unul, au aflat că bărbați care de ani de zile nu mai avuseseră contacte sexuale, datorită lipsei erecțiilor, se transformaseră, peste noapte, în adolescenți nărăvași… În acest fel, a apărut Viagra, ultima găselniță în lupta împotriva impotenței. Interesant aici este nu atît efectul său magic asupra bărbăției, ci rolul esențial pe care îl are plăcerea carnală în societatea noastră. Nu îmi amintesc ca orice altceva să fi avut vînzări atît de spectaculoase ca Viagra. Toți bărbații din America par a-și fi pierdut mințile. Cererea este atît de mare, încît sînt convins că, în curînd, va apărea o criză comparabilă doar cu criza petrolieră din 1973! Partea neplăcută a întregii afaceri, de care se tem medicii, este că persoanele care au într-adevăr nevoie de acest medicament (diabeticii, cei cu cancer de prostată etc.) s-ar putea să nu îl găsească atît de des pe cît le-ar fi necesar. Partea bună este aceea că dacă Pfiser, producătorul medicamentului, nu își va mări producția, pentru a satisface piața, industria ilegală a medicamentelor și-ar putea înceta producția, trecînd complet pe Viagra.

Și cînd te gîndești că studiul original monitoriza scăderea presiunii vasculare, iar savanții au ignorat complet o creștere a acesteia într-o zonă a corpului în care era dorită cu disperare…

În ciuda efortului științific uriaș de găsire a unor noi modalități prin care să ni se îmbunătățească viețile, majoritatea descoperirilor fundamentale se datorează norocului sau accidentelor. Începînd cu penicilina și terminînd cu Viagra, fără a uita și de alte elemente pe care s-a clădit societatea modernă, cum ar fi tranzistorul…

Revenind la Dertouzos, trebuie să admit că anumite speculații ale autorului, referitoare la viitorul Internetului și computerelor, m-au bine-dispus. Să luăm, de pildă, pasajul care se referă la „mass customization” ('personalizare în masă'). Îmi plac contradicțiile în termeni, pentru efectul interesant pe care îl au asupra cititorului. Eu știam că ideea de producție de masă a fost generată de căutarea unei eficiențe crescute și de creșterea profitului, paralel cu reducerea costurilor. Autorul vede însă cum, într-un viitor nu prea îndepărtat, fiecare își va asambla mașina acasă, urmînd cu strictețe instrucțiunile producătorului, pe care le-a luat prin Internet. Astăzi, oricine își poate comanda o mașină aparte; nu lipsa unor conexiuni la Internet îi oprește pe oameni, ci prețurile – care pot fi foarte piperate în cazul acestor mașini. Acest lucru este binecunoscut și de vînzătorii de mașini, care știu că profiturile le voi ieși tocmai din mașinile speciale pe care vor fi în stare să le vîndă. Ani de zile, producătorii au tot căutat să reducă permanent costurile de producție; soluțiile s-au numit linii de asamblare, standardizare și „just in time delivery” pentru materiale și piese. Ideea unei mașini pe care să ți-o asamblezi singur mi se pare total prohibitivă din punct de vedere financiar. Desigur, nu mai sîntem pe vremea lui Henry Ford, cînd puteai să-ți cumperi mașină de orice culoare doreai, atîta timp cît era neagră… dar cred că nu e cazul nici să ne lăsăm imaginația să o ia razna. În același timp, ideea clientului care comunică cu producătorul direct prin Internet nu este atît de revoluționară ci, mai curînd, pare o opțiune normală pentru zilele noastre. Deoarece clientul ar vrea să aibă mașina în cîteva zile, nu văd avantajul unei asemenea căi, din motive de planificare. Dacă un client ar putea să plaseze o comandă pentru următorul ciclu de producție, interfațarea directă ar fi semnificativă. Comanda ar fi procesată automat de către computerul producătorului. Sistemul ar genera un inventar al materialelor necesare și ar verifica existența lor în stocuri. În cazul lipsei lor, ar emite cereri de aprovizionare. În cîteva ore, ultimul furnizor al componentelor acelui inventar particular ar primi cererile și le-ar introduce în producție. Procesul s-ar repeta la toate nivelurile, pînă cînd toate elementele ar deveni disponibile.

Parcă vă spusesem, ceva mai înainte, să vă țineți imaginația în frîu…

Cîteva cuvinte, acum, despre construcții. Elementele costisitoare ale unei locuințe ar putea deveni mult mai ieftine – în viziunea autorului – dacă s-ar folosi Internetul și casa ar fi modulară. Pereții ar fi prefabricați și ar include instalațiile sanitare, electrice și de aer condiționat. Asamblarea unei astfel de case ar fi mult mai ieftină decît construcția clasică practicată astăzi: întîi zidurile, apoi instalațiile, apoi fațada. Pe hîrtie, totul pare fezabil dar, în realitate, este foarte dificil să convingi lumea să locuiască în case identice… De fapt, ideea modularizării industriale nu este deloc nouă. Multe elemente de construcție sînt prefabricate, dar nu fără a lăsa loc cerințelor individuale. După primul război mondial, arhitectul american Frank Lloyd Wright aproape că a dat faliment încercînd să aplice acest concept de „mass customization”. El crease case modulare, din prefabricate, care erau asamblate la locul construcției. În acest fel, reușise performanța de a construi o casă în doar zece zile. Problema acestor case – care astăzi se vînd cu sume fabuloase, ca vestigii istorice – a fost, însă, aceea că nimeni nu dorea să aibă de-a face cu „case prefabricate”. Creatorul lor dorise să creeze case ieftine pentru veteranii care se întorseseră din război plini de medalii, dar fără bani. Dacă ideea ar fi prins la public, profitul ar fi fost fantastic. Dar proiectul a eșuat, iar întreprinzătorul și-a pierdut și cămașa de pe el… Astăzi, „casele prefabricate” ale lui Frank Lloyd sînt obiective turistice în Milwaukee. Nu cred că motivul insuccesului lor a fost absența Internetului… Cu toate că, în zilele noastre, există multă modularizare, nu cred că ar fi o idee bună să se împingă la extrem acest concept.

În ce privește infrastructura, nu am cum să nu fiu de acord cu profesorul Dertouzos. Singurul obstacol în calea realizării acestor proiecte futuristice este infrastructura, care, deseori, este foarte învechită. Computerele sînt „la zi”, dar restul mijloacelor de transport al informațiilor trebuie să evolueze.

Oricine citește cartea profesorului Dertouzos își dă seama de influența majoră pe care acesta a avut-o asupra vieții noastre de zi cu zi, schimbată de apariția Internetului. Desigur că știam că există maniaci care petrec ore în șir în fața computerului, cu jocuri în rețea, dar nu știam că Internetul a apărut ca urmare a unor astfel de maniaci, care doreau asemenea jocuri și time sharing. Ce bizar: o industrie de miliarde de dolari, cu o creștere continuă, a fost inițiată de un maniac pe nume Michael, care a dorit să joace cu alt apucat, așezat la alt terminal din laborator, un joc care astăzi ar fi considerat primitiv. Jocul s-a extins, apoi, și la alt etaj, și la altă clădire, și la alt oraș, și la cealaltă parte a planetei…

Discutînd cu profesorul, l-am întrebat ce părere are despre computerele de astăzi, încercînd să-l atrag înspre subiectul Microsoft. Foarte diplomatic și plin de umor, mi-a răspuns că habar n-are, el nu studiază prezentul, ci viitorul. A trebuit, deci să-l întreb direct, ce părere are despre Windows? „Apă de ploaie. Este o tehnologie învechit㠖 la ce te-ai putea aștepta de la o tehnologie veche de 30 de ani? Știți, nu-i așa, că nu este creația lui Bill Gates?” Nu am zis nimic, bucurîndu-mă că nu îmi poate vedea zîmbetul victorios care mi se așternuse pe figură… Mă gîndeam la Gates, foarte supărat zilele astea de faptul că guvernul poate să stopeze „tehnologii avansate”. Ajunsesem la subiectul meu preferat. L-am întrebat, deci, ce părere are de Bill Gates. „Tipul e foarte deștept și aduce beneficii foarte mari țării” [?!?!?!] „Știți” – i-am replicat eu – „eu am o părere diferită asupra personajului”. Răspunsul său a venit imediat, pe un ton tăios: „Lumea invidiază succesul și inteligența lui Bill. Și totuși el e unul dintre cei care au început de la zero și a devenit Visul American”. Mi-a stat pe limbă să-i spun că unii îl consider㠄coșmarul american”, dar m-am abținut, deoarece nu ar fi fost politicos din partea mea să adîncesc disputa cu el… I-am spus, totuși „Știți, era cît pe ce să nu vă citesc cartea, cînd am văzut cine îi scrisese prefața”; el mi-a replicat, foarte amabil, că apreciază faptul că îi împărtășesc părerile mele, apoi am schimbat subiectul.

Mi s-a părut ciudat că a continuat apelînd la un argument favorit al susținătorilor lui Gates: „Cine îi oprește pe alții să producă ceva mai bun decît Windows?” Pentru a nu-știu-cîta oară în decursul acelei conversații, a trebuit să-mi mușc limba. Tare aș fi vrut să-i reamintesc că acest argument era folosit și de liderii comuniști de dincolo de Cortina de Fier, care susțineau că nimeni nu împiedica poporul să nu-i mai voteze, dacă nu le-ar fi plăcut cum guvernează…

La un moment dat, profesorul Dertouzos a pomenit despre „Mac-ul său”. „Nu folosiți Windows ?” am întrebat, imediat. „Avem, în laborator, toate sistemele de operare – Windows, OS/2, UNIX… ce nu avem?… dar eu folosesc un Mac”. Mi-a mai spus că pe vremuri folosise UNIX, dar asta fusese mai demult. I-am pus cîteva întrebări despre sistemele de operare. Profesorul Dertouzos mi-a spus că nici unul nu îl satisface. Astăzi, cînd încercăm să facem trecerea de la desktop la net-top, ar trebui să avem un browser care să fie și sistem de operare, în timp ce ele sînt două entități diferite. Avea dreptate, și eu eram de aceeași părere…

Astăzi, cînd transferăm date, secvențe audio și video prin rețea, browserul ar trebui să fie elementul esențial al mașinii. De aceea, browserul ar rezolva nenumărate probleme dacă ar fi el însuși sistemul de operare. La ideea lui că Gates face minuni pentru lumea întreagă, i-am replicat întrebîndu-l dacă e chiar Microsoft responsabilul pentru aceste minuni. Da, a zis el, Bill este cel care coordonează schimbarea aceasta, care se produce treptat. Mi s-a părut că lasă să se înțeleagă că afacerea Microsoft vs. DOJ ar fi o etapă în „contopirea treptată a browserului cu sistemul de operare”. Nu am insistat, dar nu m-aș mira dacă, în curînd, l-aș auzi pe Gates spunînd acest lucru. Nu sînt programator, creator de software, și nu înțeleg multe lucruri… dar, cu înțelegerea mea limitată, nu mi se pare că Internet Explorer este parte integrantă din sistemul de operare, oricît de mult s-ar strădui Microsoft să ne facă să credem acest lucru. Deci, nu sînt pe deplin lămurit asupra transformării treptate a browserului în sistem de operare, așa cum încă nu m-am lămurit asupra chestiunii celor 32 de biți în Windows 95… Dertouzos spera ca, într-o bună zi, cineva să producă un sistem de operare ideal, care să fie un browser cu ajutorul căruia să poți deschide pe desktop o secvență video cu Yani, din Grecia, cu aceeași viteză și cu aceeași ușurință cu care ai deschide un fișier de pe hard-disk. I-am cerut părerea asupra multitudinii de platforme și sisteme de operare. El mi-a spus că e dezamăgit de existența atîtor programe redundante; nu am avut tăria să-l întreb dacă ar fi preferat să existe pe piață doar produsele Microsoft, dar bănuiesc ce mi-ar fi răspuns… L-am întrebat și despre Java și despre țelul acestuia de a fi o punte între platforme diferite. Mi-a răspuns că Java este doar un limbaj, un limbaj de programare pentru a fi mai exacți, care este foarte lent. Am vrut să subliniez că mă interesa doar rolul istoric pe care îl joacă Java, dar mi-am dat seama că nu avea rost să intru în dispută cu el. Desigur, dacă astăzi Java încă nu este nimic mai mult decît un limbaj de programare, asta se datorează și atitudinii Microsoft…

Cu o zi înaintea conversației noastre, citisem într-un ziar că Bill Gates anunțase că Microsoft va investi sume considerabile în dezvoltarea unei interfețe vocale. Mai trebuie să spun că acest anunț a anulat toate eforturile celorlalți în domeniul recunoașterii vorbirii? Nimeni nu ar fi interesat de altceva, atîta timp cît Microsoft se ocupă de domeniul respectiv… Actualmente există nenumărate organizații care studiază recunoașterea vorbirii, inclusiv cei de la MIT. În carte se atingea și acest subiect; de aceea, i-am cerut să comenteze declarația lui Bill. „El o să-și vadă de treaba lui, iar noi, ceilalți, de treaba noastră”, a venit răspunsul. Acest domeniu, al recunoașterii vorbirii, mi se pare absolut fascinant. Nu cred că vom avea rezultate concrete în următorii zece ani, poate nici măcar în următorii douăzeci, dar sper să apuc să văd și eu aversa cu un computer care va avea o interfață vocalică. Desigur, nu vom discuta cu locotenentul Data, dar vom putea să desfășurăm tranzacții bancare efectuate astăzi de către oameni. Dată fiind, însă, calitatea serviciului cu clienții în băncile americane, s-ar putea ca acest scenariu să nu devină realitate prea repede…

Să discutăm, acum, despre un alt subiect: „societatea în care nu se muncește”. Probabil că se va ajunge și acolo, odată și-odată, dar cred că mai avem puțin de așteptat… Pentru moment, încercăm să realizăm „biroul fără hîrtii”, dar, de vreo zece ani de cînd tot ne străduim, am reușit doar să scriem – pe hîrtie ! – volume întregi despre cum va arăta el…

Am citit, astăzi, că Digital va concedia 15,000 de oameni, ca urmare a fuzionării cu Compaq. La fel, și Ameritech a anunțat că va disponibiliza 5,000, iar lista poate continua…

Profesorul Dertouzos are un capitol în care discută impactul computerelor asupra forței de muncă. Multă lume va fi înlocuită cu mașini; exemplul clasic este cel al liftului: pe vremea cînd un liftier cîștiga cîțiva cenți pe zi, în toate lifturile din America găseai un băiat care trăgea de o manetă, plimbînd lumea în sus și-n jos; cînd liftierii au format un sindicat și au cerut mai mulți bani, industria lifturilor a „descoperit” un aparat miraculos care, cu o simplă apăsare pe buton, te ducea la etajul dorit, oprea liftul, iar o voce metalică anunța la ce etaj te aflai. Alte victime au fost operatoarele telefonice; erau enervante, încăpățînate, nu vorbeau cu tine… dar cît de mult le duc dorul! „Dacă știți interiorul dorit, formați-l acum; dacă nu, apăsați 1 pentru lista telefoanelor, 2 pentru serviciul vînzări”… 10 pentru o aspirină!

Cînd vor apărea, aparatele cu recunoaștere vocală vor distruge posturile funcționarilor bancari, a celor de la rezervări aeriene, de la casele de bilete și alte asemenea ocupații care sînt semi-automatizate astăzi și în care nu pot apărea decît un număr limitat de situații. Adevărata problemă va fi soarta acestor oameni; nu vorbim de liftieri sau operatoare telefonice, ci de milioane și milioane de indivizi…

Este interesant faptul că Wisconsin este primul stat din Uniune care a dezvoltat un program suplimentar pentru dezastruoasa protecție socială din America. În Wisconsin, toți cei cuprinși în programele de ajutor social sînt recalificați, în vederea reinserării lor în forța de muncă. Companiile care angajează asemenea oameni, primesc cîtva timp subsidii guvernamentale, pentru a stimula acest proces. Pînă acum, rezultatele sînt așa și-așa. Unii se adaptează bine la noua ocupație, alții nu. Cred că, destul de curînd – vorbind din punct de vedere tehnic – vom avea o „societate în care nu se muncește”. Problema cea mare nu va fi tehnologia, ci felul în care noi, oamenii, o vom implementa. Stă în firea noastră să dorim să realizăm ceva în viață. Ne plîngem tot timpul de relații, de mediul în care trăim, de șefi, de munc㠖 dar, în clipa în care aceste lucruri ar dispărea, iar singura grijă ar fi găsirea modalităților de distracție, am lua-o razna… Statistic, pensionarii care nu mai desfășoară absolut nici o activitate, după o viață activă, în cinci ani ajung fie la azil, fie la cimitir… Aceia care continuă să aibă tot felul de preocupări, trăiesc mult și bine, fiind în continuare membri productivi ai societății. Unii oameni de afaceri au un succes mai mare după ce ies la pensie – și-au atins țelurile dorite, nu mai au obligații familiale, iar acum se pot concentra, senini, asupra unor noi afaceri…

L-am întrebat pe profesorul Dertouzos cum vedea impactul tehnologiei asupra locurilor de muncă. Răspunsul său nu mi s-a părut convingător, deși nu era prima oară cînd auzeam așa ceva: „Funcționarii de la ghișeele respective vor trebui să se recalifice. Vom avea nevoie de mai mulți ingineri, de mai mulți psihologi și așa mai departe. Gîndiți-vă puțin la perioada în care benzina a înlocuit cărbunele în industria americanㅔ Totul suna foarte liniștitor, dar nu mă puteam împiedica să-mi amintesc de Allen-Bradley, o mare companie din Milwaukee. Înainte de concedierile masive din anii '80, pe fiecare etaj al clădirii lucrau cam 1.000 de oameni. Actualmente, la etajul șase sînt doar doisprezece, care lucrează în trei schimburi și produc, într-o săptămînă, mai mult decît produceau ceilalți o mie într-o lună… Cîți anume dintre cei care și-au pierdut serviciul aici au devenit ingineri sau psihologi? Majoritatea lucrează acum pentru MacDonald sau ceva similar, cîștigînd cinci dolari pe oră, în loc de zece sau douăzeci, cît cîștigau pe vremuri… Un alt argument care mi se oferea era cel că șomajul în Statele Unite – 3,9% -- este cel mai mic din lume. Este adevărat, dar salariile sînt și ele mai mici decît odinioară, iar majoritatea noilor locuri de muncă sînt în industria serviciilor, care este renumită pentru salariile foarte mici pe care le oferă. Cred că un specialist ar ști mai bine să sintetizeze această situație. Un standard de viață ridicat nu poate fi atins prin oamenii care lucrează în industria serviciilor, pe salarii de nimic. Recalificarea poate fi realizată și ea pînă la un anumit nivel, iar, datorită vitezei cu care tehnologia înlocuiește oamenii, am putea fi puși în situația unei „societăți în care nu se muncește”, căreia nu am fi pregătiți să-i facem față. Dar, poate, pînă atunci, vom explora noi galaxii și vom găsi acolo noi locuri de muncă pentru cei disponibilizați. Dacă acest lucru nu se va întîmpla, atunci ar fi cazul să ne concentrăm asupra găsirii unor soluții pentru situația în care puțini vor mai munci, iar toți ceilalți nu vor face nimic. Acestei majorități nelucrătoare îi vor trebui găsite tot felul de ocupații, pentru a nu deveni o problemă majoră pentru restul societății…

Înainte de a încheia această prezentare, care nu dorește să se transforme într-o nouă carte, aș vrea să menționez „info-navetistul” (telecommuters). Ultimele dezvoltări ale tehnologiei comunicațiilor și Internetului au creat noi oportunități pentru info-navetiști. Am cîțiva clienți care lucrează acasă pentru niște mari companii internaționale. Acestea le-au plătit aparatele, linia telefonică și tot ce le-a fost necesar pentru a-și transforma casele într-un birou de lucru. Beneficiile lucrului acasă sînt uriașe. În 1984, cînd am demarat afacerea, unii au refuzat să lucreze cu noi deoarece nu aveam un birou în centrul orașului. Astăzi, eu am rețineri să lucrez cu unii, dacă au birou în centru… Cu cît este mai luxos un birou, cu atît mai mare va fi nota de plată pentru serviciile oferite. Știu pe cineva care lucrează pentru o companie de asigurări. Firma sa este într-un proces cu miză de multe milioane de dolari, deoarece nu vrea să le ofere tuturor angajaților posibilitatea de a lucra acasă. Pentru firmă, care are sediul în New York, nu ar fi nici o diferență dacă angajații din Milwaukee și-ar desfășura activitățile în propriile case. Sînt convins că, pînă la urmă, compania va ceda și se va alătura tendinței generale. De fapt, productivitatea info-navetiștilor este mult mai mare. Nu se mai lucrează doar de la 9 la 5, nu se mai pierde timpul cu șuete la bufet sau la copiator, nu trebuie să ai cheltuieli suplimentare pentru deplasare, iar părinții pot lucra și pot sta alături de copii, în același timp. Toate acestea nu sînt decît cîteva lucruri care au devenit posibile odată cu Internetul. Printr-un efect de domino, va apărea o nouă industrie a info-navetiștilor. Un efect secundar, însă, va fi izolarea. Poți să vorbești la telefon sau pe Internet ziua întreagă, dar vei simți nevoia contactului uman direct. Prin urmare, va trebui să ne descărcăm undeva sentimentele de izolare pe care le vom acumula. Supermagazine, baruri, teatre… pregătiți-vă, căci năvălim noi, info-navetiștii…

Profesorul Dertouzos e de părere că Internetul ne va transforma în „oameni de la țară”. Nu sînt de acord cu acest lucru. Internetul doar va corecta o greșeală a revoluției industriale, care ne-a smuls de la ferme pentru a ne arunca în mijlocul orașelor. Înlăuntrul nostru, noi, americanii, încă sîntem fermieri, iar dacă doar 4% dintre noi trăiesc astăzi la țară, acest lucru nu se datorează repulsiei noastre, ci neîncetatei cereri de forță de muncă generate de revoluția industrială. Aproape toți avem, însă, o căsuț㠄la țar㔠sau „în munți” sau „la ocean”. Înaintea apariției Internetului nu ne puteam duce acolo prea des, deoarece existența ne-o cîștigam în oraș. Acum, putem foarte bine să locuim acolo și să facem afaceri prin fire. Desigur, tot am mai veni în oraș – pentru aprovizionare, pentru a vedea fețe noi, pentru a petrece o noapte festivă… dar nu am mai fi nevoiți să tînjim după locuința de la țară, inaccesibilă cîndva…

Realizările de pînă acum s-ar putea să nu pară impresionante, dacă ne gîndim la noi moduri de a transmite date, mesaje video sau audio, pe partea cealaltă a planetei sau pînă la vecinul de vis-a-vis…

În final, trebuie să recunosc că mi-a plăcut „Ce va fi”, pentru capacitatea sa de a stimula gîndirea. În plus, mi-a dat și prilejul de a confrunta vechile prognoze cu realitatea zilelor noastre. Recomand această carte oricui îi plac provocările intelectuale.

Imediat după ce scrisesem această frază de încheiere, am citit, într-o revistă că vicepreședintele Gore și-a dat OK-ul pentru implementarea Internet2, o infrastructură Internet de mare viteză, care să funcționeze între universități. Abia aștept să avem și noi, ceilalți, acces la Internet2. Dar ne va veni și nouă rîndul…