George Chiriță

Pluralismul este conceptul esențial pe care se sprijină mass-media românești, în măsura în care nu ne circumscriem exclusiv sferei business-ului în acest domeniu. Aceasta poate pentru că dezvoltarea lor din ultimii ani s-a făcut ca răspuns al unei nevoi acute de diversificare a opiniilor.

Pluralismul este al doilea palier de justificare a modului de a fi al mass-media. Consider însă că, în raport cu tema seminarului nostru ("Concentrarea și pluralismul mediilor de informare în masă"), termenul care stă alături de pluralism pentru a descrie mai adecvat realitatea românească nu este cel de concentrare.

Propun aici un concept aparent antonim celui de concentrare, care are o mai mare relevanță pentru analiza stadiului actual de dezvoltare a audiovizualului românesc: conceptul de diluare, de rarefiere. Căci, înainte de-a se fi concentrat într-un grad sau altul, audiovizualul românesc este mai întâi de toate rarefiat.

Reprezentând aici interesele patronale ale membrilor Asociației Române de Comunicații Audiovizuale, respectiv ale companiilor de radio și televiziune private, constat că nu sunt forțat să fiu contradictoriu cu aceste interese, deschizând o discuție despre concentrare, ci dimpotrivă, pentru că o asemenea discuție nu este posibilă în prezent, am la dispoziție, ca și oricine altcineva care i-a în dezbatere problemele audiovizualului românesc, tema rarefierii, ca motivare a necesității de-a continua stimularea dezvoltării capitalului în audiovizual, fără a gândi încă restricții relative la concentrare.

Astfel, voi cita aici considerații cuprinse în documente recente ale Parlamentului European, în care se observă "că rolul statului ca garant al principiului pluralismului se aplică în mod special la mass-media audiovizuale". Anume, opinia Adunării Parlamentare cu privire la posturile de radio locale private din Europa este că "trebuie implementate mecanisme de asigurare care să permită posturilor de radio locale să mențină și să creeze arii de comunicare care să garanteze formele de exprimare democratice, diversitatea culturală, independența și profesionalismul…" Dacă am dori acum să urmăm acest comandament, ceea ce este cu siguranță necesar, va trebui să remarcăm, din păcate, că în România această cerință a Consiliului Europei se poate aplica numai în proporție de 38%.

Ce înseamnă acest 38%?

Iată: în prezent, în România sunt operaționale 157 de posturi de radio, care au primit din partea CNA licențe de emisie și decizii de autorizare. Aceste 157 de posturi sunt repartizate în numai 68 din cele 263 de orașe cu peste 3000 de locuitori ale țării.

Altfel spus, numai 68 de orașe din România beneficiază de serviciul a cel puțin unui post de radio privat, în vreme ce în celelalte 197 de orașe nu există nici măcar un singur post de radio privat.

Populația acestor 68 de orașe, incluzând capitala țării, este de 9.100.000 locuitori, în vreme ce în orașele în care nu există nici măcar un singur post de radio privat, locuiesc peste 3.000.000 locuitori. Desigur, lipsiți de acces la programele posturilor de radio private sunt și cei 11 milioane de locuitori din mediul rural.

În ceea ce privește situația televiziunilor private, un recent studiu elaborat de Consiliul Național al Audiovizualului arată că în România, la un fond național de 7.800.000 de locuințe, numai 1.700.000 de locuințe sunt conectate la rețeaua de televiziune prin cablu. În același timp, potențialul actual de conectare, în versiunea cea mai optimistă este, după același studiu, de maxim 33% din fondul național de locuințe.

Dat fiind faptul că toate cele 73 de licențe TV cu decizii de autorizare acordate de CNA sunt și ele, ca și cele radio, licențe locale și mai ales, pentru că acoperirea prin emisie în eter este extrem de redusă din cauza puterii mici de emisie acordate prin licență este întemeiat să considerăm că recepția prin cablu a programelor TV este principala formă de acces a publicului la programele televiziunilor private din România.

Astfel, dacă se poate spune că în România doar 38% din populație are acces la programele posturilor de radio private, trebuie în plus să se țină seama aici că în acest procent intră totalitatea populației din orașele în care asemenea posturi de radio funcționează, dar că nu toate căminele sunt dotate cu aparate de radio cu recepție în banda vest, banda în care emit majoritatea posturilor menționate. Ca urmare, cele 38% estimate reprezintă un maxim posibil dar nu și realizat. Trebuie să adăugăm la aceasta că, dată fiind puterea redusă de emisie acordată prin licență, aria de acoperire la nivelul de 66dBmicroV/m, considerat în normele Ministerului Comunicațiilor ca oferind o recepție satisfăcătoare a programelor stereo, este de cele mai multe ori mai mică decât aria localității pentru acoperirea căreia a fost acordată licența.

Cumulând și cu toate aproximările necesare, se poate spune că cel mult 38% din populația țării are în prezent acces la emisiunile unui post de radio sau televiziune privat.

Cifra este alarmantă, în condițiile în care statul păstrează un avantaj absolut dat de gradul ridicat de acoperire al programelor posturilor publice de radio și televiziune. Altfel spus, 62% din populația țării nu are în prezent acces, în audiovizual, la altceva decât ceea ce constituie mesajul statului în domeniu.

În plus, faptul că acum nu sunt acoperite decât zone restrânse ale audienței potențiale, expune la riscul ca, pe măsură ce ele vor fi preluate de concentrări și de monopoluri, această preluare să se facă pe fundalul unei conștiințe naive, fără experiența altor oferte mediatice.

Aceeași lipsă de comunicare pe canalele externe care a făcut ca în documentele Consiliului Europei, transmise participanților la această întâlnire, România să apară cu o mențiune care sublinia insuficiența datelor disponibile relativ la concentrarea în mass-media, a domnit și pe plan intern până de curând.

Astfel, datele esențiale necesare unei strategii de dezvoltare a audiovizualului, respectiv coordonatele de alocare a frecvențelor pentru emisia de radio și televiziune prevăzute în planurile de la Geneva 1984 și Stockolm 1965, au rămas o necunoscută atât pentru opinia publică dar și pentru capacitatea de decizie a CNA. Informația a rămas în sertarele Ministerului Comunicațiilor, fiind, paradoxal, catalogată drept secretă, în vreme ce însăși legea impunea ca "frecvențele disponibile pentru transmisiile de radio și televiziune destinate publicului" să fie făcute publice. S-a ajuns astfel la situația ca, indirect, să fie afectată autonomia instituțională a CNA care, conform legislației naționale cât și recomandărilor europene, "trebuie să fie independentă de guvern". Independența de guvern rămâne superfluă atât timp cât guvernul, respectiv Ministerul Comunicațiilor este acela care întârzie să ofere baza necesară de discuție pentru o strategie națională a audiovizualului, nepunând la dispoziția CNA resursele spectrului de radio-frecvențe disponibile pentru TV și radio.

Situația a luat însă sfârșit odată cu dezbaterile lansate de ARCA pe tema planurilor de la Geneva și de la Stockholm în toamna anului 1997. La acea dată, grație contactelor avute cu Uniunea Internațională de Telecomunicații de la Geneva, ARCA a fost în măsură să aducă la cunoștința opiniei publice, a parlamentului și a CNA, conținutul acestor planuri.

S-a văzut astfel cu această ocazie că un "patrimoniu" imens de 1800 de frecvențe radio și 270 de canale TV (dintre care unele cu puteri de 100.000 W – radio și 500.000 W – TV), prevăzut prin coordonare internațională ca resursă de dezvoltare a audiovizualului românesc, a rămas neutilizat timp de 9 ani de la revoluție.

Cu câteva luni în urmă, Ministerul Comunicațiilor a prezentat Parlamentului și CNA structura de rețele naționale care se poate dezvolta pe baza acestor planuri, urmând ca Parlamentul să ofere o bază legislativă cu ajutorul căreia CNA să poată dezvolta strategia de dezvoltare a audiovizualului.

Dacă este cu siguranță interesant ce spunea odată d-na Karen Fogg, șefa delegației Uniunii Europene de la București, care recomanda ca inițiativa rezolvării problemelor societății să nu fie așteptată la nesfârșit de la administrația de stat, ci să fie preluată, acolo unde este posibil, de organismele societății civile, iată că în audiovizual acest lucru se întâmplă, cel puțin la nivelul impulsului necesar constituirii voinței de-a rezolva problemele domeniului. Căci, în momentul în care ne aflăm, s-a creat deja un climat de dialog și inițiativă în relația dintre Ministerul Comunicațiilor, CNA și acele organisme ale societății civile între care se numără și ARCA, care este acum cooptată într-o relație instituționalizată de consultanță cu cele două instituții.

Cu acel 62%, care arată cât anume din populație este expusă exclusiv mesajului audiovizual emis de stat, ne aflăm în situația de monopol public. Această situație descalifică exact această parte a populației de la ceea ce înseamnă competență civică, adică de la capacitatea ei de-a influența politicul și evoluția societății. Căci, dacă singurul mesaj care îi parvine, e drept indirect și filtrat de supoziția relativei autonomii a radioului și televiziunii publice, este acela al politicului însuși, ea nu mai poate să își construiască nicidecum acel palier prim al competenței civice efective: competența civică subiectivă. Căci dacă imaginea de sine a acesteia se construiește ca o imagine inculcată de chiar politicul pe care ea este presupus a-l modela prin control civic, atunci cercul vicios este perfect conturat, în absența pluralismului.