Nu acum, iubito...
editez un videoclip

Harrison Forbes

Prima oară cînd am mers cu mași na prin Cambridge nu am fost impresionat de acel orășel liniș tit, împărțit în două de un rîu. Cerul era acoperit, se apropia prima ninsoa re. Bine, măcar, ca vremea nu era umedă. Nu mi-au displăcut străduțele și nici casele tipice începutului de secol – nu erau înghesuite și fiecare avea personalitatea sa – lucruri rare în ziua de azi. Nu am avut timp să ne oprim la o cafea, deși mi-ar fi plăcut. Mergînd pe Main Street, am ajuns la intersecția London. Acolo am cotit-o spre Madison. Stai puțin… Cambridge, London și abia apoi Madison? Nu vă grăbiți să răsfoiți hărțile – era vorba de Cambridge Wisconsin...

De cîțiva ani, Cambridge Wisconsin găzduiește, în fiecare vară, un festival de olărit. Mulți artizani, din toată țara, vin aici să-și expună lucrările. Festivalul se desfă șoară în parcul orașului, aproape de rîu și toți locuitorii – 900 de suflete – participă la manifestare. Strada principală devine foarte aglomerată, iar ma gazinele, în ciuda temperaturilor ridicate, nu își mai fac probleme în legătură cu aerul condiționat – oricum ușile se închid și se deschid tot timpul. În Piața centrală, unde se află Primăria și Poșta, se înalță două monumente – cel dedicat celor care au luptat în Războiul Civil și cel care amintește de cetățenii din Cambridge care au luptat în toate războaiele purtate de Statele Unite.

Nu pot să îmi dau seama care ar fi viața economică din Cambridge atunci cînd festivalul se încheie. În oraș există vreo două duzini de magazine, dintre care majoritatea vînd antichități sau vase de lut… Am vizitat un magazin al cărui proprietar era danez – prima sau a doua generație. Tipul vindea mai ales lucruri de import – ciocolată europeană, vinuri ieftine, tot felul de lucruri cadouri… Unele erau foarte ieftine, altele păreau să compenseze, prin costuri ceva mai ridicate. Am avut chiar surpriza plăcută de a găsi și niște pulovere norvegiene, la prețuri foarte scăzute.

Vis-a-vis de acest magazin, era un anticariat, pe care nu am pierdut ocazia să-l vizi tăm. Desigur, nu trebuie să vă imaginați că un anticariat american seamănă cu unul european – în America „istorie” înseamnă ce se petrecea acum o sută de ani, iar „istorie veche” ceea ce se petrecea prin 1700… Inima a început să-mi bată cu putere, zărind printre vechituri un Kodak pe 8 mm. Nu avea mai mult de 40 de ani, dar, pentru cei de azi, reprezintă o adevărată antichitate… Brusc, am fost năpădit de amintiri…

Aveam 15 ani cînd mi-am cumpărat primul Kodak pe 8 mm. Îmi petreceam vacanța de vară în Wisconsin, la ferma bunicilor dinspre tată. Părinții mei mă lăsaseră acolo, în timp ce ei își petreceau concediul în altă parte. Cred că vă închipuiți că nu eram deloc fericit – nu aveam acolo nici un prieten și nici genul meu de distracție nu coincidea cu cel al oamenilor de pe acolo.

Îmi exprimam insatisfacția în gura mare, iar tatăl meu, pentru a mă mai potoli, mi-a cumpărat un aparat de filmat, cadou cică. Era un cadou tipic scoțian, mie îmi luase jucărioara, iar el, cu aceeași ocazie, își cumpărase un aparat foarte scump pe 35 mm… Trebuie să recunosc că îmi dădea bani suficienți pentru developarea filmelor, deoarece hobby-ul de a filma îl aveam de ceva vreme. Nu mai țin minte exact cîte filme am făcut în vara aceea, dar știu că părinții mei au plătit scump faptul de a mă fi exilat acolo… Iată, însă, că după ce am developat filmele, mi-am dat seama că îmi trebuia un proiector, pentru a vedea bine ce anume realizasem. După ce am căpătat proiectorul, mi-am dat seama că din cele patru ore de peliculă filmată, doar vreo zece minute meritau păstrate. Acum îmi trebuia un echipament de montaj. Am găsit ceva, foarte primitiv, dar mi-am făcut treaba cu el. Bunicul meu se distra foarte tare, bunică-mea mai puțin, deoarece trebuia să adune de peste tot bucățele de celuloid. Era însă o femeie de treabă și nu zicea nimic, chit că nu înțelegea de ce îmi pierdeam timpul cu filme, cînd erau atîtea de făcut la fermă…

Vacanța s-a terminat, iar eu am revenit la școală, în străinătate, luînd cu mine și aparatul de filmat. În Franța, însă, filmul era mai scump decît acasă, ca să nu mai vorbim că, acolo, chiar și pentru un băiat de 15 ani, erau lucruri mult mai interesante de făcut decît filmele… Nu mai știu ce s-a ales de aparatul meu de filmat; probabil că se află pe undeva, în pod. Nu m-am mai atins de el de atunci. Evident, tatăl meu m-a tot bătut la cap că am folosit doar o vară un aparat atît de scump…

Întotdeauna am avut un cameră de luat vederi fixă; în liceu cochetasem cu ideea de a-mi face o meserie din așa ceva, dar, cum tatăl meu s-a uitat urît la mine atunci cînd i-am spus acest lucru, a trebuit să abandonez ideea. Mi-a spus că nu avea de gînd să-mi plătească peliculele, înainte ca eu să fi avut „o diplomă pe baza căreia să cîștig bani”. Apoi anii au trecut, iar eu nu m-am mai gîndit niciodată la făcut filme. Chiar niciodată? Atunci cînd camerele video au apărut pe piață, mă gîndi sem că ar fi fost cazul să cumpăr una și să recuperez timpul pierdut. La început, prețu ri le erau foarte mari, nu exista un standard, iar echipamentul de montare avea prețuri astronomice. Doar profesioniștii își putea permitea așa ceva, ca hobby era total exclus. În plus, chiar dacă aș fi avut banii necesari, erau atîtea standarde, încît mă năuceau complet pe mine, care aveam cunoștințe de simplu amator. Și totuși, gîndul nu-mi dădea pace… După ce mi-am cumpărat prima cameră video Sony, cu bandă de 8 mm, am început să caut un aparat pentru editare video. E adevărat, camera avea cîteva funcții încorporate, dar, să fim serioși… Prima masă de montaj pe care am cumpărat-o putea stoca 100 de secvențe simultan. Era fabricată de Azden, un producător german, cunoscut, mai ales, pentru comercializarea instalațiilor de sunet. Ei bine, cine nu știe ce înseamnă să te chinuiești, ar trebui să încerce să lucreze cu aparatul produs de Azden. Nu îți trebuia mare lucru: o cameră video, bandă și multă răbdare… Nu puteai face decît tăieturi secvențiale. Aparatul nu derula decît într-un singur sens – înainte. Dar, atunci cînd treci de la focul de tabără la arzătorul cu kerosen, ți se pare că este un mare progres…

Într-o zi, am primit un prospect de la o companie canadian㠖 Gold Disk. Nu știu dacă mai există în ziua de azi. Pe vremuri, realizau un produs similar lui Corel Draw care, permiteți-mi s-o spun, nu era rău deloc. I-am sunat și am aflat că sediul lor era pe aceeași stradă cu Corel. Programul lor de grafică nu era prea vîndut, dar pe mine nu asta mă interesa, ci o aplicație numită Video Director. De fapt, Video Director era o combinație de hardware și software, care permitea editarea secvențelor video la un preț foarte rezonabil: 199 de dolari. Aveai nevoie de un computer, de o cameră video, de un video recorder și de un TV. Aplicația controla camera și recorder-ul; pe ecranul computerului aveai butoanele de control video, cu ajutorul cărora puteai dirija secvențele care apăreau pe ecranul televizorului. Aplicația avea trei ferestre: una de control al sursei, alta de control al înregistrării și una de editare. Cu mouse-ul, dădeai banda înainte și înapoi, marcai clipuri, tăiai secvențe și creai o listă de decizii (decision list). Partea cea mai bună era că Video Director nu mai cerea ca scenele să fie secvențiale. Prima tăiere putea fi localizată oriunde pe bandă. Aplicația derula banda exact pînă în punctul dorit, apoi putea să o monteze după preferințe. Din păcate, la acea vreme, Video Director nu oferea efecte speciale sau facilități de sunet, dar era grozav în alcătuirea unei suite de secvențe video.

Principiul era simplu. Conexiunea dintre elemente era realizată printr-un cablu în „Y”. Un capăt al bifurcației intra în portul serial al computerului, celălalt în camera video; extremitatea singulară se conecta la video recorder, prin intermediul unui dispozitiv cu infraroșii. Mergea bine, dacă ținem seama de faptul că nu era ceva de mare precizie și că, de obicei, este foarte greu să obții rezultate profesionale cu aparate destinate publicului larg. Și totuși…Video Director putea rula întreaga casetă și se putea opri la punctul dorit, cu o precizie de trei cadre. Poate că, pentru un profesionist, acești parametri nu sînt accep tabili, dar pentru filmele casnice sînt mai mult decît suficienți. La alcătuirea listei de decizii, editorul determina lungimea clipu rilor și ordinea lor, apoi aplicația realiza montajul, fără a mai fi necesară intervenția umană, ci doar o casetă goală în video recorder. Programul aducea sursa la adresa de editare, pornea video recorder-ul, apoi sursa, avînd permanent controlul cadrelor necesare; după ce se realiza transferul, recorder-ul era pus pe „pause”, apoi se trecea la următorul clip. Am realizat chiar și unele efecte speciale, ca de pildă repetarea aceleiași scene de trei-patru ori. Mă uitam, fascinat, cum programul oprea și pornea recorder-ul, apoi dădea banda înainte și înapoi și trimitea semnalul către aparatul video… Poate că mă considerați maniac, dar, întotdeauna am fost încîntat de astfel de minuni ale tehnicii…

Un aparat ieftin de mixaj sonor m-a ajutat să adaug o coloană sonoră și voce, deși calitatea nu era cea mai bună; asta era, Video Director nu se lăudase că ar fi putut face și așa ceva… Oricum, chiar și cu aceste lipsuri, era în avans pentru vremurile sale…

Pe la începutul anului trecut, am primit un prospect de la o companie, Pinnacle System, prin care mă înștiințau că achizi ționaseră produsul de la Gold Disk și că urmau să scoată o nouă versiune, denumită Studio 200 – un Video Director cu cîteva posibilități suplimentare. Prețul promoțional era de 189 dolari; foarte entuziasmat, am trimis banii pe loc. Nu pot să vă spun care erau acele posibilități suplimentare, deoarece, după ce l-am primit, nu am avut prilejul de a-l folosi. Singurul lucru nou pe care l-am observat era că, acum, conectarea se realiza prin portul paralel și că, evident, acum nu mai primeam dischete, ci un CD. Acum două săptămîni, am pri mit un nou anunț de la Pinnacle System, despre o nouă versiune, Studio 400, cu preț de upgrade de doar 89 de dolari. I-am sunat pe cei de la Pinnacle System să-i întreb dacă le pot returna produsul nefolosit. Nu puteam. Așa că am comandat noua versiune și, cu două zile în urmă, am primit un nou CD și un manual.

Nu știu dacă profesioniștii TV vor folosi Studio 400, dar pot să vă spun că acum, pentru 499 de dolari, oricine poate achizi ționa un program de editare foarte serios.

De un timp destul de îndelungat, la Hollywood montajele TV se fac pe echipamente Apple, care rulează Avid, standar dul editării non-lineare. Microsoft a încercat să pătrundă în acest domeniu cu NT, dar nu a avut succes. Singura problemă cu compute rele dedicate Avid este prețul lor ridicat; 100.000 de dolari pentru un asemenea aparat nu ar fi un preț neobișnuit. Pentru profesioniști, fiecare cent este bine investit; amatori ca mine nici nu pot visa la un asemenea aparat.

Făcînd o digresiune, trebuie să spun că, acum cîteva zile, am citit un comunicat de presă prin care Microsoft vînduse lui Avid compania sa subsidiară, care se ocupa de aplicații video. Straniu! de obicei Microsoft încearcă să penetreze în toate domeniile, nu să se retragă din vreunul… Ce bine ar fi ca acesta să fie semnul unei noi strategii a corporației din Redmond… Vise, deh...

Pinnacle, cu ultima sa versiune – Studio 400 – a realizat ceva nemaiîntîlnit pînă acum: un hibrid de editare video digitală și analogică, la un preț foarte accesibil, dedicat pieței de larg consum. Acum pot capta secvența video pe disc, o pot edita non-linear, apoi programul asamblează bucățile mele în produsul final. Nu mai am nevoie de un monitor TV. Sistemele tradiționale de tip Avid captează secvențele video pe discuri hard scumpe, SCSI, cu design special, care nu permite pierderea cadrelor, fenomen frecvent la discurile obișnuite, oricît de rapide ar fi acestea. După editare, produsul final este trimis la post-producție, deoarece calitatea materialului înregistrat pe bandă nu este suficient de ridicată pentru a fi televizată.

Ideea acestei editări non-lineare mă preocupă de ceva timp. Nu am amintit că, atunci cînd Intel a scos prima sa placă de captură video, acum șase ani, am cumpărat și eu una. Se numea „Intel Smart Video Recorder”. Placa era produsă pentru IBM, care, la acea vreme, încerca să intre pe piața editării video asistate de computer. „Ultimedia”, un produs OS/2, era o aplicație foarte bună, cu un viitor promițător. La fel ca și celelalte produse IBM, depășea net Video for Windows de la Microsoft, dar, la fel ca și celelalte produse, a dispărut fără urmă. Una dintre cauzele dispariției a fost costul ridicat. În timp ce IBM cerea bani pentru Ultimedia, Video for Windows venea cu majoritatea programelor sau jocurilor care aveau animație. Da, Ultimedia avea posibilitatea de a face editare video non-lineară și mixaj de sunet, dar, pe vremea aceea, marea masă a publicului nu se sinchisea de aceste facilități… Este firesc, prin urmare, că Intel a încetat destul de repede să mai producă placa respectivă.

Trăsătura cea mai interesantă a plăcii era algoritmul de compresie, Indeo, capabil să înregistreze o cantitate mare de cadre video într-un spațiu redus. 10 minute de film în doar 10 megabytes era o realizare pentru acele vremuri. Mi-am cumpărat un disc mai mare și am început să fac experimente cu Indeo. Mergea foarte bine sub OS/2. ATI avea un program de editare non-lineară, care venea odată cu placa și care oferea și cîteva efecte speciale. M-am distrat cîtva timp, editîndu-mi filmele pe computer; nu am putut, însă, să imprim pe bandă rezultatul modificărilor mele; pe vremea aceea nu existau aparate al căror preț să fie de cîteva sute de dolari, adică atît cît mi-ar fi permis bugetul meu. Prețurile însă scădeau, iar eu mi-am zis să aștept… În tot acest răstimp, am lucrat cu Video Director…

Studio 400 folosește Indeo ca algoritm de compresie. O oră de secvențe video necesită 150 megabytes. Dacă ne gîndim că avem și coloana sonoră, poate că nu mai pare chiar atît de mult. Imaginea care se vede pe monitor nu este grozavă; numai datele esențiale au fost înregistrate pe disc; doar un cadru din două este înregistrat pe disc. Acest lucru este însă compensat atunci cînd se trimite înregistrarea către banda magnetică, cu o viteză de 30 de cadre pe secundă. Ideea era să obții imagini de calitate pe bandă, nu pe monitor. Pe monitorul unui laptop imaginea este deplorabilă, dar suficientă pentru a vedea ce anume fac. Dacă folosesc un monitor normal sau un monitor de laptop cu matrice activă, imaginea se va îmbunătăți spectaculos iar eu voi beneficia de avantajul de a putea edita secvențe video oriunde m-aș afla. Deoarece, oriunde m-aș afla, am cu mine laptop-ul și o cameră portabilă.

Studio 400 îmi oferă trei posibilități fundamentale: captura unei secvențe video, editarea sa și crearea unei înregistrări magnetice. În „capture mode”, ecranul este împărțit în patru zone. Albumul, cu thumbnails care indică primul cadru al fiecărei scene, este localizat în partea din stînga sus. Player-ul, care arată ca un monitor pe care se văd imaginile capturate, este în dreapta sus. Sursa semnalului video, care este reprezentată de imaginea unei camere cu butoanele de control, ocupă partea din stînga jos. În fine, în dreapta jos este o diagramă a discului, numit㠄diskometer”, cu două contoare, care arată spațiul liber și cel consumat de o secvență video.

După ce a fost realizată captura video, trebuie ca fișierul rezultat să capete un nume, apoi se poate trece la etapa următoare – editarea. Aici dăm iar de patru zone: albumul, player-ul, fereastra filmului propriu-zis și cea cu informații tehnice și cronolo gice despre înregistrare. În acest fel, Pinnacle Systems a reușit să transforme arta editării unei secvențe video, dintr-o aventură, într-o joacă de copii. Bineînțeles, vorbesc din punctul de vedere al amatorului și nu al profesionistului. Un avantaj important este și acela că Studio 400 detectează începutul și sfîrșitul unui clip; probabil că acest lucru se datorează semnalelor pe care le trimite camera, atunci cînd detectează lipsa continuității cadrelor. Această facilitate este foarte importantă și te ajută enorm în procesul de editare. Montajul este atît o artă, cît și o chestiune de tehnică. Unii detestă montajul, pe care nu-l consideră act artistic, ci doar ceva mecanic. Și totuși… ordinea în care se înregistrează scenele care alcătuiesc un film nu este cea din produsul final; scena de debut poate fi filmată ultima. O scenă poate fi filmată de mai multe ori, pînă cînd regizorul o găsește satisfăcătoare. Nu prea îmi place să admit acest lucru, dar trebuie să recunosc că adevărata vedetă a unui film nu este vreun actor, oricît de talentat ar fi, ci regizorul, care trebuie să aibă tot filmul în minte, cu mult înainte ca vreo scenă să se realizeze fizic.

Editarea este extrem de simplă. Totul se realizează cu mouse-ul. Din album, tragi un clip peste scala cronologică, unde vor apărea primul cadru și o zonă umbrită, care arată lungimea clipului. Apoi apeși un buton și alegi „change clip properties”. Aici poți modifica toate elementele conținute în clipul respectiv. Întregul proces este în timp real. După terminarea editării, un alt clic te aduce înapoi la album.

În partea stîngă, albumul are patru zone. Una pentru clipuri, alta pentru overlays, alta pentru tranziții, iar ultima pentru coloana sonoră. Sistemul oferă și multă flexibilitate în crearea tranzițiilor între clipuri. Acum două seri am editat o secvență în care fiica mea explora o peșteră. Am fost uimit de cîte posibilități aveam. Pentru cei care apreciază mai mult efectele speciale decît conți nutul, Studio 400 este o adevărată mină de aur. Poți captura secvențe de la orice cameră digitală, poți importa imagini, desene din Corel, Adobe sau AVI-uri din AutoDesk Animator sau poți prelua sunete de pe orice înregistrare magnetică. Asta dacă nu luăm în considerare colecția care vine pe CD-ul producătorului…

Aș putea vorbi ore întregi de acest program, dar nu vreau să plictisesc prea mult cititorul.

Trebuie, însă, să spun că am făcut această editare pe notebook, stînd în pat și uitîndu-mă la un film, la TV. Apoi am început un nou proiect. Am trasat linia cronologică; după ce toate clipurile vor fi la locul lor, voi crea lista de decizii, tranzițiile și titlurile. Le voi realiza în Photoshop, pe care îl am pe același computer. Și, cu siguranță, voi mai adăuga și cîteva imagini statice din colecția mea. Nu cred că mă voi ocupa și de sunet, deoarece ard de nerăbdare să văd cum va ieși pe caseta video. Nu am setat aparatul pentru așa ceva, dar nu cred că va fi prea dificil s-o fac. Pînă acum nu era decît o simplă conec tare fizică și nu văd de ce să se fi schimbat.

Trebuie să recunosc că mai încercasem programe de editare video. Am vorbit, deja, de ATI, dar nu și de Adobe Premiere, care este programul cel mai răspîndit pentru editare non-lineară. Aplicația trece în domeniul profesional, dacă beneficiezi și de peri ferice adecvate. Eu o cumpărasem în timpul unei promoții, cu doar 99 de dolari; nu cred că aș fi cumpărat-o la prețul obișnuit. Programul este foarte bun, dar, pentru a transfera produsul final pe bandă magneti că, ai nevoie de niște periferice specializate foarte costisitoare, deci nu rezolvasem ni mic… Am folosit programul cîtva timp și am învățat multe lucruri despre tehnicile de editare și efectele speciale, oferite în număr într-adevăr impresionant.

Studio 400 nu se poate compara cu Adobe în acest domeniu, dar poate realiza foarte bine titluri, de exemplu. Acestea sînt, totuși, staționare, nu pot fi animate. Dar acest lucru pare suficient, dacă ne reamintim că, acum cîțiva ani, pentru același lucru ne trebuia un periferic specializat. Poți edita și coloana sonoră; chiar dacă nu este stereo multi-canal, ca la Adobe, este totuși stereo, la rate de 44 kHz, ceea ce înseamnă totuși un nivel profesional. În plus, coloana sonoră poate fi realizată pe computer și atașată secvenței video, indiferent de coloana sonoră originală a înregistrării.

În fine, după cîteva ore de editare am setat video recorder-ul și am privit cum se transferă pe bandă produsul meu final, cu o durată de 20 de minute. Mai întîi, programul a trecut video recorder-ul în „recording mode/pause”. Apoi a recalibrat sursa, camera Sony, derulînd banda la începutul casetei. Deoarece acest proces a durat mai mult de cinci minute, limita de timp pentru care recorder-ul putea fi în „pause”, programul a fost nevoit să reseteze aparatul încă o dată, atunci cînd a fost gata să transfere prima scenă. În continuare, totul a decurs așa cum mă așteptam, iar acuratețea procesului a fost uimitoare. Coloana sonoră modificată a ieșit perfect, iar înre gistrarea impecabilă, fără vreun defect sau vreo ezitare.

A fost o experiență plăcută. Desigur, nu a fost deloc ușor să editezi materialul brut, să iei decizii corecte, dar, așa cum am spus, montajul unui film nu este o joacă. Cine are altă părere, nu are decît să încerce să încropească un filmuleț de zece minute. Un filmuleț de zece minute la care să te și poți uita, voiam să spun…

Pentru acest articol, am încercat să aflu cîteva date despre Pinnacle System, dar nu am găsit mare lucru. Tot ce am putu afla este informația că sînt o fili ală a unei companii europene. În Europa, compania mamă se numește Miró și este unul din liderii locali în domeniul prelucrării video. Produc și periferice video high-end iar profesioniștii sînt foarte familiari cu produsele lor. Păcat că nu am putut afla mai mult, deoarece Studio 400 este o aplicație excelentă, care poate produce delicii celor care se chinuiau să producă secvențe video la care să te poți uita…

În final, să menționez că programul nu rulează sub NT 4.0. Am încercat să-l instalez pe un computer și mi-a apărut un mesaj referitor la un DLL pe care nu îl găsea. Am apela la suportul tehnic. Nu merge sub NT, mi-a spus tehnicianul. Da, am zis eu, dar 95 și 98 sînt pe punctul de a ieși definitiv din scenă, în timp ce viitorul pare a fi dedicat NT. Așa o fi, a răspuns tehnicianul, dar majoritatea utilizatorilor nu folosesc NT, deci noi nu asigurăm suport tehnic. Windows 95 și 98 se configurează mult mai ușor și consumatorul se simte mai bine în aceste medii. Da, dar Microsoft a luat decizia de a trece totul pe NT, am zis eu. Treaba lor, mi-a spus tehnicianul, noi nu avem de-a face cu NT și cu asta basta…


BYTE România - august 1998


(C) Copyright Computer Press Agora