Școala de calculatoare e în pericol!

Irina Athanasiu
Multă vreme România s-a putut mândri cu nivelul înalt de pregătire al specialiștilor TI, ca rezultat al unui învățământ de înaltă calitate. Exodul tinerilor specialiști, o austeritate bugetară sinucigașă și un declin economic general amenință calitatea învățământului și, astfel, șansa României de a dezvolta o industrie TI performantă.

Globalizarea pieței muncii

Vorbim despre economia de piață. Foarte bine, atunci să vorbim și de piața muncii și, mai ales, de globalizarea acestei piețe. Informatizarea societății și extinderea Internetului la scară mondială sunt numai câteva dintre fenomenele care au condus la o dezvoltare fără precedent a industriilor legate de calculatoare și comunicații (de fapt cele două domenii nu mai sunt demult disjuncte).

Această dezvoltare are acum în lume o singură frâna și anume absența perso nalului calificat. De exemplu, creșterea de 10,4% prevăzută pentru piața de TI (Tehnologia Informației) din SUA presupune crearea a peste 2 milioane de locuri de muncă în 5 ani. Este evident că universitățile americane nu sunt pregătite să asigure această creștere de necesar de personal calificat. Și atunci, soluția este aducerea specialiștilor din alte țări. Deja condițiile de acordare a dreptului de muncă s-au relaxat foarte mult pentru specialiștii în calculatoare. Același fenomen, la altă scară, se petrece și în alte țări dezvoltate.

Prin acest mecanism, piața mondială a muncii în TI s-a extins și în România, astfel că un absolvent ? nu neapărat excepțional ? de calculatoare din România are posibili tatea să aleagă nu numai locul de munca, dar și continentul sau țara în care vrea să lucreze. Privit din punct de vedere indivi dual, totul sună bine: o șansa extraordinară de a se realiza profesional pentru tinerii din România. Ce înseamnă aceasta pentru industria de TI și pentru învățământul de calculatoare din România... e deja o altă poveste.

Consecințele exodului

Ce se întâmplă acum în privința absolvenților de calculatoare care părăsesc România se aseamănă cu exportul de minereuri neprelucrate în locul produse prelucrate realizate pe baza minereurilor respective. Doar că problema este mult mai gravă. Exportul de absolvenți, practicat pe scară largă ? căci despre asta vorbim ? nu numai că nu aduce nici un fel de câștig României, dar conduce la distrugerea zăcământului. Pentru că învățământul de calculatoare, în loc să se extindă, să aibă o participare importantă la dezvoltarea industriei de profil, se luptă să supraviețuiască. Corpul profesoral îmbătrânește (ca să nu spunem că a îmbătrânit deja). Practic, nu mai există decât profesori și asistenți sau preparatori, și aceștia în număr insuficient. Categoriile intermediare (lectori, șefi de lucrări, conferențiari) practic au dispărut. Tinerii sunt numai în trecere prin învățământ spre alte locuri de muncă. În acest mod, cu toate eforturile oneste depuse de corpul profesoral, soliditatea pregătirii studenților scade.

Conform strategiei de informatizare a societății românești, chiar ignorând exportul de specialiști, numărul de absolvenți de calculatoare și comunicații trebuie să crească rapid în următorii ani. Situația curentă din catedrele de specialitate nu permite o astfel de creștere decât în condițiile unei scăderi continue a nivelului pregătirii, pentru că întotdeauna este posibil să se țină cursuri de specialitate cu sute de studenți în sală sau aplicații cu zeci de studenți în labo ratoare dotate cu câteva PC-uri de tip 286. Într-un fel, s-ar putea ca asta să fie soluția stopării exportului de absolvenți: scăderea catastrofală a nivelului pregătirii lor. Foarte frumos, dar asta i-ar face inutili și pentru propria noastră industrie de TI.

De ce muncesc studenții?

Trebuie să menționăm faptul că un alt motiv al scăderii solidității pregătiri absolvenților de calculatoare își are rădăcinile în faptul că aceștia încep să lucreze încă din timpul facul tății. Există mai multe motive pentru acest fenomen. Unul este de natură economică, și anume faptul că, de obicei, bursa și ajutorul familiei nu sunt suficiente pentru întreținerea în perioada studiilor. Al doilea motiv ? trebuie să recunoaștem ? este slaba dotare din facultăți. Studenții foarte pasionați de calculatoare nu găsesc în facul tăți dotarea pe care și-o doresc și atunci se angajează la companii care dispun de o dotare mult mai bună. Există și o a treia cate gorie de studenți, care încep să lucreze pentru că așa pare să fie tendința iar ei nu vor să rămână mai prejos.

Faptul că studenții lucrează ar putea să fie un fenomen pozitiv. Numai că majoritatea studenților care lucrează scriu software pe specificații, ceea ce fac ei este mai mult "butonare". Rezultatul este că studenții rămân cu impresia că "asta este tot", că pregătirea teoretică nu mai este necesară ? având în vedere cât de bine se descurcă ei în viața reală, având de multe ori un salariu mai mare decât al părinților și, de ce nu, al profesorilor universitari. Numai că avantajul specialiștilor români a fost întotdeauna tocmai posibilitatea rapidă de adaptare la schimbările de tehnologie, pe baza bunei pregătirii teoretice.

Exodul de specialiști în calculatoare nu afectează numai învățământul. Industria TI nu poate să fie mai bună decât învățământul care îi pregătește cadrele. Povestea IMM-urilor care investesc bani în pregătirea personalului care apoi pleacă, seamănă foarte mult cu ce se petrece în învățământ.

O politică "protecționistă"?

Discuția poate, desigur, continua... Însă pentru identificarea soluțiilor trebuie, în primul rând, să se înțeleagă corect problema: Universitățile și companiile de IT din România sunt în competiție directă pentru angajarea absolvenților cu universitățile și companiile din străinătate. Fără un suport explicit, fără o politică "protecționistă", universitățile și firmele românești nu au nici o șansă. Politica "protecționistă" nu poate să însemne interdicția de părăsire a țării aplicată absolvenților, ci aplicarea unor măsuri care să facă mai atractivă oferta din România.

Există mai multe componente asupra cărora se poate acționa pentru îmbună tățirea ofertei. O las la urmă pe cea materia lă. Să considerăm întâi statutul în societate a cadrelor didactice. În general, ele sunt tratate ca "încă niște bugetari care nu fac decât să consume", care nu vor face grevă pentru că știu că nu vor fi luați în considera re, care ? dacă nu sunt politicieni ? nu au un cuvânt de spus în ce se întâmplă, chiar și în cazurile în care se iau hotărâri care țin de stricta lor specialitate.

Un exemplu tipic poate să fie cel al reali zării proiectelor cu finanțare internaționa lă. Majoritatea ministerelor din România, precum și alte organisme sau instituții, au beneficiat de proiecte internaționale pentru informatizare. Pentru aceste proiecte s-au organizat întâi licitații pentru asistența tehnică. Niciodată nu s-a pus problema ca o catedră de calculatoare dintr-o universitate românească să fie înștiințată de o astfel de licitație sau să se încerce constituirea unui colectiv de specialiști români care să acorde asistență tehnică. Și este vorba uneori de proiecte simple din punct de vedere tehnic. Rezultatul? Aducerea de specialiști de pe toate meridianele lumii (de ce este sigur că un specialist din Australia este mai bun decât un specialist român?) , impunerea unor soluții care nu sunt neapărat favorabile României, cheltuirea unei sume importante de bani pentru plata și ? de ce nu ? plimbarea unor specialiști străini care nu sunt de multe ori superiori din punct de vedere tehnic celor români.

În situația în care s-a apelat și la spriji nul specialiștilor români, pentru că nu se putea altfel, aceștia fie nu au fost plătiți, fie au fost plătiți la un nivel de tip bugetar, mult inferior specialiștilor străini, chiar dacă aceștia din urmă nu aveau o pregătire superioară. Ca rezultat: o serie de proiecte cu finanțare internațională pentru care calculatoarele stau încă nedespachetate sau pentru care au fost importate echipamente depășite moral.

Desigur, aici mai sunt și alte cauze decât neutilizarea specialiștilor români. Chiar presupunând că specialiștii români sunt inferiori ca pregătire celor străini, antrena rea lor în astfel de proiecte ar fi benefică pentru realizarea și continuarea acestui gen de proiecte în România.

Un alt exemplu este modul în care se utilizează fondurile pentru susținerea cercetării științifice universitare. După cum cei din învățământ știu foarte bine, pe baza unui împrumut contractat cu Banca Mondială, în învățământul românesc se reali zează o serie de proiecte de mai mare anvergură. Modul în care a fost negociat acest împrumut se pare că stipulează faptul că salariile celor care lucrează sunt limitate la nivel bugetar. În acest mod, practic tot ce se poate face cu acești bani este achizi ționarea de echipamente și programe, amenajări de spații și vizite în străinătate. Cu alte cuvinte, majoritatea fondurilor se reîntorc în străinătate iar colectivele din România lucrează numai pentru dotarea și amenajarea spațiilor în care își desfășoară activitatea. În acest fel, o ocazie importantă pentru menținerea în învățământ, în cadrul unor proiecte interesante, a tineri lor absolvenți este anulată iar profesorii care gestionează astfel de proiecte trebuie să recurgă la diferite artificii pentru a putea să realizeze totuși ce și-au propus atunci când au inițiat proiectele respective. Și în străinătate profesorii realizează proiecte de cercetare prin care își dotează laboratoarele (dar este vorba de laboratoarele de cercetare, nu cele didactice) dar din aceleași fonduri îi plătesc pe doctoranzii care lucrează împreună cu ei, la un nivel care le asigură acestora întreținerea și plata taxele pe perioada studiilor de doctorat.

După cum se vede, am ajuns la componenta materială. Este clar că nivelul salarizării în învățământ este sub cel din industrie (asta este valabil peste tot în lume), după cum salariul celor din industria românească este sub cel practicat în țările vestice. Deci, aparent, nu avem cum să concurăm pe piața internațională a muncii pentru această resursă deficitară care este specialistul în calculatoare. Pro blema este că mulți dintre tineri nu ar pleca dacă ar putea să câștige în România suficient pentru a-și întemeia o familie și a avea un trai decent și dacă, nu în ulti mul rând, ar avea sentimentul că se realizează profesional.

Unde sunt soluțiile?

Dacă în facultățile de calculatoare s-ar putea realiza proiecte de cercetare sau solicitate de către industrie, pentru care fondurile să poată să fie utilizate pentru plata studenților și cadrelor didactice care participă (dar această plată să fie făcută la nivelul pieței și nu la nivel bugetar), problema studenților care se angajează în afara universității pentru a se putea întrețină ar fi rezolvată. Dacă dotarea laboratoarelor din facultățile de calculatoare ar fi făcută la nivelul corespunzător, ar dispărea și situația în care studenții se angajează în afara universităților pentru a găsi condiții tehnologice mai interesante. Problema cadrelor didactice foarte tinere din învățământ care nu se pot întreține din salariul pe care îl primesc de la universitate s-ar putea rezolva în același mod. În general, având în vedere situația de pe piața muncii, ar trebui găsită o formă în care salariile celor din învățământ să fie corelate cu cele ale specialiștilor pe care îi pregătesc.

Urmează o perioadă în care ar trebui realizată strategia de informatizare a României. Printre altele, această strategie presupune educarea în utilizarea calculatoarelor în cele mai diferite sectoare de activitate. Cine se va ocupa de această activitate? Oricine, în afară de cei din învățământul de calculatoare. De ce? Pentru că dintr-un contract pentru astfel de cursuri, un cadru didactic nu poate să fie plătit mai bine decât pentru orele pe care le ține la facultate. Și atunci o astfel de activitate nu este interesantă, iar de muncă voluntară lumea s-a cam săturat.

În general, soluția pentru a scăpa din încorsetările bugetare este privatizarea. Nu cred însă că este cazul facultăților cu tradiție în domeniul pregătirii în calculatoare. Procesul privatizării este complicat în acest caz iar experiențele curente cu învățământul privat în România nu au reprezentat de fapt un succes. În afară de SUA, în toate țările dezvoltate învățământul superior tehnic de stat este considerat de o calitate superioară celui privat. Chiar și în SUA, universitățile private beneficia ză de subvenții masive din partea statului. Aceasta înseamnă că soluțiile trebuie să fie căutate în cadrul structurilor existente, dar pe baza recunoașterii potențialului economic extraordinar al industriei pentru care pregătește absolvenți învățământul de calculatoare.


BYTE România - octombrie 1998

(C) Copyright Computer Press Agora