Şcoala de calculatoare e în pericol!

Multă vreme România s-a putut mândri cu nivelul înalt de pregătire al specialiştilor TI, ca rezultat al unui învăţământ de înaltă calitate. Exodul tinerilor specialişti, o austeritate bugetară sinucigaşă şi un declin economic general ameninţă calitatea învăţământului şi, astfel, şansa României de a dezvolta o industrie TI performantă.

Globalizarea pieţei muncii

Vorbim despre economia de piaţă. Foarte bine, atunci să vorbim şi de piaţa muncii şi, mai ales, de globalizarea acestei pieţe. Informatizarea societăţii şi extinderea Internetului la scară mondială sunt numai câteva dintre fenomenele care au condus la o dezvoltare fără precedent a industriilor legate de calculatoare şi comunicaţii (de fapt cele două domenii nu mai sunt demult disjuncte).

Această dezvoltare are acum în lume o singură frâna şi anume absenţa perso nalului calificat. De exemplu, creşterea de 10,4% prevăzută pentru piaţa de TI (Tehnologia Informaţiei) din SUA presupune crearea a peste 2 milioane de locuri de muncă în 5 ani. Este evident că universităţile americane nu sunt pregătite să asigure această creştere de necesar de personal calificat. Şi atunci, soluţia este aducerea specialiştilor din alte ţări. Deja condiţiile de acordare a dreptului de muncă s-au relaxat foarte mult pentru specialiştii în calculatoare. Acelaşi fenomen, la altă scară, se petrece şi în alte ţări dezvoltate.

Prin acest mecanism, piaţa mondială a muncii în TI s-a extins şi în România, astfel că un absolvent ? nu neapărat excepţional ? de calculatoare din România are posibili tatea să aleagă nu numai locul de munca, dar şi continentul sau ţara în care vrea să lucreze. Privit din punct de vedere indivi dual, totul sună bine: o şansa extraordinară de a se realiza profesional pentru tinerii din România. Ce înseamnă aceasta pentru industria de TI şi pentru învăţământul de calculatoare din România... e deja o altă poveste.

Consecinţele exodului

Ce se întâmplă acum în privinţa absolvenţilor de calculatoare care părăsesc România se aseamănă cu exportul de minereuri neprelucrate în locul produse prelucrate realizate pe baza minereurilor respective. Doar că problema este mult mai gravă. Exportul de absolvenţi, practicat pe scară largă ? căci despre asta vorbim ? nu numai că nu aduce nici un fel de câştig României, dar conduce la distrugerea zăcământului. Pentru că învăţământul de calculatoare, în loc să se extindă, să aibă o participare importantă la dezvoltarea industriei de profil, se luptă să supravieţuiască. Corpul profesoral îmbătrâneşte (ca să nu spunem că a îmbătrânit deja). Practic, nu mai există decât profesori şi asistenţi sau preparatori, şi aceştia în număr insuficient. Categoriile intermediare (lectori, şefi de lucrări, conferenţiari) practic au dispărut. Tinerii sunt numai în trecere prin învăţământ spre alte locuri de muncă. În acest mod, cu toate eforturile oneste depuse de corpul profesoral, soliditatea pregătirii studenţilor scade.

Conform strategiei de informatizare a societăţii româneşti, chiar ignorând exportul de specialişti, numărul de absolvenţi de calculatoare şi comunicaţii trebuie să crească rapid în următorii ani. Situaţia curentă din catedrele de specialitate nu permite o astfel de creştere decât în condiţiile unei scăderi continue a nivelului pregătirii, pentru că întotdeauna este posibil să se ţină cursuri de specialitate cu sute de studenţi în sală sau aplicaţii cu zeci de studenţi în labo ratoare dotate cu câteva PC-uri de tip 286. Într-un fel, s-ar putea ca asta să fie soluţia stopării exportului de absolvenţi: scăderea catastrofală a nivelului pregătirii lor. Foarte frumos, dar asta i-ar face inutili şi pentru propria noastră industrie de TI.

De ce muncesc studenţii?

Trebuie să menţionăm faptul că un alt motiv al scăderii solidităţii pregătiri absolvenţilor de calculatoare îşi are rădăcinile în faptul că aceştia încep să lucreze încă din timpul facul tăţii. Există mai multe motive pentru acest fenomen. Unul este de natură economică, şi anume faptul că, de obicei, bursa şi ajutorul familiei nu sunt suficiente pentru întreţinerea în perioada studiilor. Al doilea motiv ? trebuie să recunoaştem ? este slaba dotare din facultăţi. Studenţii foarte pasionaţi de calculatoare nu găsesc în facul tăţi dotarea pe care şi-o doresc şi atunci se angajează la companii care dispun de o dotare mult mai bună. Există şi o a treia cate gorie de studenţi, care încep să lucreze pentru că aşa pare să fie tendinţa iar ei nu vor să rămână mai prejos.

Faptul că studenţii lucrează ar putea să fie un fenomen pozitiv. Numai că majoritatea studenţilor care lucrează scriu software pe specificaţii, ceea ce fac ei este mai mult "butonare". Rezultatul este că studenţii rămân cu impresia că "asta este tot", că pregătirea teoretică nu mai este necesară ? având în vedere cât de bine se descurcă ei în viaţa reală, având de multe ori un salariu mai mare decât al părinţilor şi, de ce nu, al profesorilor universitari. Numai că avantajul specialiştilor români a fost întotdeauna tocmai posibilitatea rapidă de adaptare la schimbările de tehnologie, pe baza bunei pregătirii teoretice.

Exodul de specialişti în calculatoare nu afectează numai învăţământul. Industria TI nu poate să fie mai bună decât învăţământul care îi pregăteşte cadrele. Povestea IMM-urilor care investesc bani în pregătirea personalului care apoi pleacă, seamănă foarte mult cu ce se petrece în învăţământ.

O politică "protecţionistă"?

Discuţia poate, desigur, continua... Însă pentru identificarea soluţiilor trebuie, în primul rând, să se înţeleagă corect problema: Universităţile şi companiile de IT din România sunt în competiţie directă pentru angajarea absolvenţilor cu universităţile şi companiile din străinătate. Fără un suport explicit, fără o politică "protecţionistă", universităţile şi firmele româneşti nu au nici o şansă. Politica "protecţionistă" nu poate să însemne interdicţia de părăsire a ţării aplicată absolvenţilor, ci aplicarea unor măsuri care să facă mai atractivă oferta din România.

Există mai multe componente asupra cărora se poate acţiona pentru îmbună tăţirea ofertei. O las la urmă pe cea materia lă. Să considerăm întâi statutul în societate a cadrelor didactice. În general, ele sunt tratate ca "încă nişte bugetari care nu fac decât să consume", care nu vor face grevă pentru că ştiu că nu vor fi luaţi în considera re, care ? dacă nu sunt politicieni ? nu au un cuvânt de spus în ce se întâmplă, chiar şi în cazurile în care se iau hotărâri care ţin de stricta lor specialitate.

Un exemplu tipic poate să fie cel al reali zării proiectelor cu finanţare internaţiona lă. Majoritatea ministerelor din România, precum şi alte organisme sau instituţii, au beneficiat de proiecte internaţionale pentru informatizare. Pentru aceste proiecte s-au organizat întâi licitaţii pentru asistenţa tehnică. Niciodată nu s-a pus problema ca o catedră de calculatoare dintr-o universitate românească să fie înştiinţată de o astfel de licitaţie sau să se încerce constituirea unui colectiv de specialişti români care să acorde asistenţă tehnică. Şi este vorba uneori de proiecte simple din punct de vedere tehnic. Rezultatul? Aducerea de specialişti de pe toate meridianele lumii (de ce este sigur că un specialist din Australia este mai bun decât un specialist român?) , impunerea unor soluţii care nu sunt neapărat favorabile României, cheltuirea unei sume importante de bani pentru plata şi ? de ce nu ? plimbarea unor specialişti străini care nu sunt de multe ori superiori din punct de vedere tehnic celor români.

În situaţia în care s-a apelat şi la spriji nul specialiştilor români, pentru că nu se putea altfel, aceştia fie nu au fost plătiţi, fie au fost plătiţi la un nivel de tip bugetar, mult inferior specialiştilor străini, chiar dacă aceştia din urmă nu aveau o pregătire superioară. Ca rezultat: o serie de proiecte cu finanţare internaţională pentru care calculatoarele stau încă nedespachetate sau pentru care au fost importate echipamente depăşite moral.

Desigur, aici mai sunt şi alte cauze decât neutilizarea specialiştilor români. Chiar presupunând că specialiştii români sunt inferiori ca pregătire celor străini, antrena rea lor în astfel de proiecte ar fi benefică pentru realizarea şi continuarea acestui gen de proiecte în România.

Un alt exemplu este modul în care se utilizează fondurile pentru susţinerea cercetării ştiinţifice universitare. După cum cei din învăţământ ştiu foarte bine, pe baza unui împrumut contractat cu Banca Mondială, în învăţământul românesc se reali zează o serie de proiecte de mai mare anvergură. Modul în care a fost negociat acest împrumut se pare că stipulează faptul că salariile celor care lucrează sunt limitate la nivel bugetar. În acest mod, practic tot ce se poate face cu aceşti bani este achizi ţionarea de echipamente şi programe, amenajări de spaţii şi vizite în străinătate. Cu alte cuvinte, majoritatea fondurilor se reîntorc în străinătate iar colectivele din România lucrează numai pentru dotarea şi amenajarea spaţiilor în care îşi desfăşoară activitatea. În acest fel, o ocazie importantă pentru menţinerea în învăţământ, în cadrul unor proiecte interesante, a tineri lor absolvenţi este anulată iar profesorii care gestionează astfel de proiecte trebuie să recurgă la diferite artificii pentru a putea să realizeze totuşi ce şi-au propus atunci când au iniţiat proiectele respective. Şi în străinătate profesorii realizează proiecte de cercetare prin care îşi dotează laboratoarele (dar este vorba de laboratoarele de cercetare, nu cele didactice) dar din aceleaşi fonduri îi plătesc pe doctoranzii care lucrează împreună cu ei, la un nivel care le asigură acestora întreţinerea şi plata taxele pe perioada studiilor de doctorat.

După cum se vede, am ajuns la componenta materială. Este clar că nivelul salarizării în învăţământ este sub cel din industrie (asta este valabil peste tot în lume), după cum salariul celor din industria românească este sub cel practicat în ţările vestice. Deci, aparent, nu avem cum să concurăm pe piaţa internaţională a muncii pentru această resursă deficitară care este specialistul în calculatoare. Pro blema este că mulţi dintre tineri nu ar pleca dacă ar putea să câştige în România suficient pentru a-şi întemeia o familie şi a avea un trai decent şi dacă, nu în ulti mul rând, ar avea sentimentul că se realizează profesional.

Unde sunt soluţiile?

Dacă în facultăţile de calculatoare s-ar putea realiza proiecte de cercetare sau solicitate de către industrie, pentru care fondurile să poată să fie utilizate pentru plata studenţilor şi cadrelor didactice care participă (dar această plată să fie făcută la nivelul pieţei şi nu la nivel bugetar), problema studenţilor care se angajează în afara universităţii pentru a se putea întreţină ar fi rezolvată. Dacă dotarea laboratoarelor din facultăţile de calculatoare ar fi făcută la nivelul corespunzător, ar dispărea şi situaţia în care studenţii se angajează în afara universităţilor pentru a găsi condiţii tehnologice mai interesante. Problema cadrelor didactice foarte tinere din învăţământ care nu se pot întreţine din salariul pe care îl primesc de la universitate s-ar putea rezolva în acelaşi mod. În general, având în vedere situaţia de pe piaţa muncii, ar trebui găsită o formă în care salariile celor din învăţământ să fie corelate cu cele ale specialiştilor pe care îi pregătesc.

Urmează o perioadă în care ar trebui realizată strategia de informatizare a României. Printre altele, această strategie presupune educarea în utilizarea calculatoarelor în cele mai diferite sectoare de activitate. Cine se va ocupa de această activitate? Oricine, în afară de cei din învăţământul de calculatoare. De ce? Pentru că dintr-un contract pentru astfel de cursuri, un cadru didactic nu poate să fie plătit mai bine decât pentru orele pe care le ţine la facultate. Şi atunci o astfel de activitate nu este interesantă, iar de muncă voluntară lumea s-a cam săturat.

În general, soluţia pentru a scăpa din încorsetările bugetare este privatizarea. Nu cred însă că este cazul facultăţilor cu tradiţie în domeniul pregătirii în calculatoare. Procesul privatizării este complicat în acest caz iar experienţele curente cu învăţământul privat în România nu au reprezentat de fapt un succes. În afară de SUA, în toate ţările dezvoltate învăţământul superior tehnic de stat este considerat de o calitate superioară celui privat. Chiar şi în SUA, universităţile private beneficia ză de subvenţii masive din partea statului. Aceasta înseamnă că soluţiile trebuie să fie căutate în cadrul structurilor existente, dar pe baza recunoaşterii potenţialului economic extraordinar al industriei pentru care pregăteşte absolvenţi învăţământul de calculatoare.