Prin august anul trecut, mă întorceam spre casă, pe 27th Street. La un moment dat, am ajuns la un ambuteiaj total. În fața mea se întindea un șir de doi kilometri de mașini care păreau parcate pe partea dreaptă a drumului. Nu mi-am dat seama ce se întîmplase – poate era vreun accident la intersecția cu Rawson. Nu am realizat că, la ora 8 seara, nu ar fi trebuit să fie un asemenea trafic pe 27th Street. Am așteptat să se facă un loc pe stînga și am ieșit, înțelegînd ceea ce se întîmpla acolo. Pe o lungime de aproape un kilometru erau drive-in movies. Ce spectacole! De patruzeci de ani se aflau în același loc. Steaua lor apusese de multă vreme și, pînă în acea seară de august, nici nu credeam că mai există, deși treceam pe lîngă ele în fiecare zi, întorcîndu-mă acasă. În seara aceea, nu numai că erau cozi în fața lor, dar era sigur că unii dintre oameni nici nu vor apuca să intre în cinematografe. Nu puteai arunca un ac în fața ecranelor.

Cu toate acestea, nu am acordat o mare importanță întîmplării. În Wisconsin sînt foarte frecvente blocajele de trafic... Dar cînd, și a doua zi, s-a întîmplat același lucru, am început să-mi pun niște întrebări. După ce, în anii '60, au fost atît de populare ca marile cinematografe de astăzi, drive-in movies aproape că dispăruseră din America. Cred că în Wisconsin mai este doar unul, care nu se află pe 27th Street. Altul este în Eau Claire, cam la distanță de trei ore de mers cu mașina.

Nu țin minte cînd a am fost la un drive-in ultima dată. Nu țin minte nici măcar ultima oară cînd am fost la un cinematograf obișnuit. Probabil pe la începutul anilor '80. Țin minte, însă, ce film am văzut: Blade Runner. Oricum, nici pe vremea cînd frecventam drive-ins nu am fost vreodată la cel din Franklin. Era prea îndepărtat de cartierul estic în care locuiam, iar Franklin era „la țară”. Nu erau urîte „fetele de la țară”, din Franklin, dar eu nu eram atras de fîn...

Văzîndu-i pe oamenii aceia stînd pe scaune de camping, în fața mașinilor, privind filmul, mi-am adus aminte de felul cum era pe vremuri. Nu aveam scaune de camping, ci mașini decapotabile. Desigur, toate plafoanele erau ridicate, deoarece aveam nevoie de intimitate... În plus, trebuia să fim siguri că, din mașina de lîngă noi, nu ne vede vreun vecin, vreun profesor sau nu se uită la noi proprii părinți, veniți și ei în căutarea distracției. Nu era rău să fii cu prietenii, dar, cine venea la drive-in, cu Sue-Ellen alături, nu prea se uita la film, ci căuta alt fel de distracții...

În noaptea aceea de august, lucrurile se schimbaseră: mașinile erau mai mici, nu prea vedeai decapotabile, oamenii se uitau la film, așezați în fața mașinilor sau în remorcile camioanelor, iar alții aveau chiar mici grătare pe care își preparau cina... Nu puteai găsi un colțișor liber și toți păreau că se distrează foarte bine...

Ce m-a șocat cu adevărat, era faptul că, în urmă cu cîțiva ani, acele cinematografe erau de vînzare, oricui ar fi vrut să le demoleze și să construiască altceva pe terenul pe care se aflau... Clienții erau aproape inexistenți, deoarece lumea nu dădea bani pe asemenea distracții. Prețurile erau și ele altele. Pentru o noapte întreagă cu Sue-Ellen îmi trebuiau trei dolari, în care intrau biletele, floricelele, sucurile, hamburgerii și benzina... Astăzi, pentru a vedea două filme, trebuie să dai cincisprezece dolari...

Crezînd că m-am nimerit acolo într-o seară aglomerată, am revenit mereu, tot restul verii. Mai erau doar două săptămîni pînă la Ziua Muncii, dar înghesuiala era la fel de mare ca în prima zi. Într-o seară m-am oprit la Caesar's place, pentru a mînca niște pește. Caesar's place se află lîngă 41 Twins movie theater, iar barmanul trebuia să fie la curent cu ceea ce se întîmplă acolo. Orice ai vrea să afli, despre orice lucru din lume, întreabă-l pe barman. Cînd mă gîndesc că unii plătesc psihanaliști, iar alții își cumpără o bere și vorbesc o noapte întreagă... Am aflat că toată vara le mersese bine cinematografelor. De ce ? nu știa, dar, în mod sigur, nu datorită calității filmelor. Întrebarea mea a declanșat o discuție printre toți cei care se aflau la bar în acel moment. Toți fuseseră la film cu Sue-Ellen și toți erau nostalgici după acele vremuri... Pentru cei mai mulți, asta se întîmplase cu ani în urmă, dar ceva îmi spunea că, la sfîrșitul discuției, mulți o să se așeze la coadă, pe Rawson Avenue, în puținele nopți de vară care le mai rămăseseră la dispoziție...

Ce legătură are această poveste nostalgică cu domeniul computerelor ? Probabil că nici una, în afara ideii că purtăm cu noi vechile noastre deprinderi, chiar dacă ni se pare că le-am uitat...

În ultimele luni, în centrul discuțiilor se situa Dell Computer, care se părea că își pierduse atractivitatea, datorată, mai ales, prețului. Toți se ocupau de noile achiziții făcute de Compaq și de ambițioasa decizie a președintelui său, de a atinge obiective greu imaginabile. Unii ziceau că vor reuși să aibă vînzări de 100 de milioane de dolari, alții ziceau că nu.

Singurul lucru predictibil despre lumea computerelor este acela că este o lume complet impredictibilă, în care nimic nu e nou decît pentru cîteva ore... În acest mod, industria computerelor se poticnește de propriile standarde. Cu toate eforturile depuse pentru realizarea unor predicții, lucrurile se schimbă atît de repede încît imaginația nu poate ține pasul cu realitatea. În plus – lucru foarte interesant – noile aspecte și implicațiile apar din senin. E greu să mai găsești o altă lume atît de caracterizată de haos. Cum să organizezi acest haos? Nu mă întrebați pe mine. Am încetat să caut vreo logică în majoritatea aparatelor inventate de om... Iar haosul ăsta are și el hazul lui...

Oricine poate cumpăra astăzi, pentru 799 de dolari, un Pentium cu un disc de aproape 2 giga, 16 MB de RAM, placă de sunet și modem; dacă nimerește într-o zi a promoțiilor, capătă și un monitor pentru această sumă. Aceste mașini se cumpără ca pîinea caldă. Best Buy, Computer City și CompUSA sînt mai solicitate ca niciodată. Compaq a reușit să facă ideea de Network Computer să fie depășită. Cine și-ar mai bate capul cu o versiune redusă, pentru 700 de dolari, plus monitorul, cînd, pentru 799 de dolari, poți avea un computer adevărat? Chiar dacă ai avea de gînd să-l folosești doar ca terminal, tot ai ieși mai ieftin, cumpărînd un computer complet. „Complet”... Hm, cuvintele au și ele tîlcurile lor... Majoritatea celor care cumpără computere de la supermagazin, așteaptă de la ele toate minunile pămîntului. Dacă aceste așteptări pot fi îndreptățite, în cazul folosirii ca terminale, atunci cînd vrei să le folosești ca stații de lucru, ai cîteva surprize neplăcute. Ai la dispoziție doar trei sloturi: două ISA și unul PCI sau două PCI și unul ISA. Unui client care cumpărase o asemenea mașină a trebuit să-i montez un tape-drive. Pentru a ajunge la conector, a trebuit să scot sursa de alimentare. Nu am văzut chip-urile de memorie, fără să demontez și mai mult aparatul, deci presupun că sînt fie sudate pe placa de bază, fie sînt chip-uri într-un format proprietar. Nu mi-am dat seama dacă atunci cînd vrei să faci upgrade trebuie să cumperi niște memorii speciale sau dacă trebuie să te mulțumești doar cu cei 16 MB cu care vine aparatul. Desigur, discul putea fi schimbat, iar dacă cineva se gîndea să-l umple cu niște programe serioase, ar fi fost mai bine să facă acest lucru de la început... În fine, placa video sudată pe placa de bază, deși avea ceva acceleratori, nu se putea compara cu ultimele modele cu accelerații în 3D.

Clientul meu cumpărase aparatul pentru a-l folosi ca terminal în rețeaua sa, deci nu își făcea griji în legătură cu posibilitățile mașinii de a evolua. De fapt, cumpărase computerul deoarece, în mintea sa, era mai ieftin să cumpere o mașină nouă decît să schimbe discul care se defectase și toate programele trebuiau reinstalate. Sigur, exista un backup, dar era făcut pe un drive care nu mergea sub Windows 95, iar el ținea morțiș să aibă Windows 95 pe noua mașină. În plus, vechiul computer era un Pentium 133 MHz cu 16 MB de RAM. Dacă el simțea că face alegerea cea mai bună, cum puteam eu să intervin? O să îi vînd și vechiul aparat, iar el va fi cît se poate de fericit.

Problema este că unele dintre aceste aparate vîndute de Compaq au probleme. Iar centrele de service refuză să onoreze garanțiile pentru aparate care nu au fost cumpărate direct de la ei. Americanii sînt foarte obișnuiți să li se acorde garanții, un obicei inventat de industria automobilului. Nu contează de la cine am cumpărat mașina – poate că am cumpărat-o de la un magazin din alt oraș, unde era mai ieftin㠖 dar, atunci cînd am vreo problemă, mă duc la oricare service. Face service pentru Cadillac? Este obligat să-i onoreze garanția. Desigur, fabrica îi plătește cheltuielile. Ei bine, în cazul lui Compaq, lucrurile stau puțin altfel. Cine cumpără cu 800 de dolari un computer cu monitor, nu prea mai are și garanție. În plus, Compaq este cunoscut și pentru faptul de a nu plăti serviciile de garanție pe care le acordă distribuitorii săi. Și, culmea culmilor, nici nu înlocuiesc piesele defecte! Distribuitorul trebuie să aibă, în permanență, un stoc la dispoziție, deoarece Compaq trimite o piesă bună numai după ce a primit-o pe cea defectă. Cu toate astea, Compaq vrea să aibă vînzări de 100 de milioane, pe cheltuiala distribuitorilor săi. Ceva nu merge, însă. Multă lume se plînge de aceste mecanism. Clientul care a fost fericit că și-a cumpărat un computer pe nimic, are o revelație neplăcută atunci cînd îl duce să-l repare la magazinul autorizat Compaq și află că trebuie să se adreseze acolo de unde l-a cumpărat, adică, în majoritatea cazurilor, unei firme care vinde prin poștă... Cine nu a văzut vreodată o bombă explodînd, să se uite la acest client, care realizează că trebuie să trimită, prin poștă, ditamai cutiile, apoi să aștepte cîteva săptămîni, apoi să vadă că nu a mai rămas nimic din datele sale în computer...

Pe lîngă problema cu garanția, războiul prețurilor declanșat de Compaq are și alte efecte neașteptate. Cu excepția procesorului (Pentium II pe 266 MHz), restul componentelor sînt foarte slabe: 16 MB de RAM, 1.5 GB discul, 16x CD-ROM, o placă video fără posibilități de evoluție, un modem de 33.6K – în epoca modemurilor de 56K – și un surogat de placă de sunet. Pentru a face combinația aceasta atractivă, cîteodată se adaugă și un monitor. Faptul că IBM, HP și Dell sînt nevoiți să își scadă prețurile pentru a concura cu Compaq, nu este noutate sau o surpriză. Problema este că și producătorii de monitoare vor trebui să-și reevalueze pozițiile. Dacă Compaq ar fi vîndut doar computerele, fără monitor, producătorii de monitoare ar fi beneficiat și ei din această afacere. Dar, făcînd și monitoare, pe lîngă concurența cu IBM, HP și Dell, Compaq se vede pus în inconfortabila poziție de a concura cu Viewsonic și restul producătorilor de monitoare. Compaq stîrnind valuri – nu e un lucru nou, dar nouă este situația prin care războiul prețurilor produce tulburări și în alte zone decît cele obișnuite. Dar, pînă la urmă, chestiunea monitorului nu este decît un singur aspect al problemei. Ce s-ar întîmpla dacă, într-o zi, pentru 799 de dolari, cineva ar vinde și o imprimantă, pe lîngă computerul cu monitor? „Nu e posibil așa ceva”? În ziua de azi se văd lucruri și mai stranii...

La fel ca întotdeauna, povestea are și o parte bună. Consumatorul beneficiază, pe termen scurt, de această situație. Partea proastă este că acest război al prețurilor ar putea scoate din joc anumiți producători de sisteme desktop. Cît poți să reduci costurile de producție, fără a da faliment? Iar scăderea concurenței nu înseamnă altceva decît prețuri sporite pentru consumator.

E adevărat că nu toate computerele costă 799 de dolari, dar acest preț încurcă marele public, care nu știe prea bine ce anume cumpără. Cînd, la capătul a cîteva luni, înțeleg ce au cumpărat de fapt, fericirea nu mai este atît de mare. Aparatul este ieftin, dar întreținerea sa se dovedește foarte costisitoare. Dacă luăm în calcul și dispariția concurenței, tragedia se transformă în dezastru. (Pentru cei care nu înțeleg prea bine acești termeni, iată o scurtă explicație: tragedie este atunci cînd vecinul își pierde slujba, dezastru este atunci cînd eu însumi sînt dat afară...)

Pe cînd mă pregăteam să trimit acest articol, o știre mi-a captat atenția. CompUSA, cel mai mare magazin de desfacere a computerelor din Statele Unite, și-a publicat bilanțul pe anul trecut. Așa cum mă așteptam, cifrele nu erau foarte îmbucurătoare. Computerele cu prețul sub 1000 de dolari fac bucuria clienților, dar nu și pe a vînzătorilor. Profiturile CompUSA se situează în jur de 14.5% , dar, în situația actuală, această cifră este greu de atins. Volumul vînzărilor a crescut, dar cîștigul CompUSA a scăzut, deoarece toată creșterea vînzărilor nu a fost suficientă să acopere cheltuielile de stocare și manipulare a mărfurilor. Părerea mea este că am ajuns în situația în care cererea de computere nu mai este atît de elastică. Să vedem ce o să ne aducă viitorul. Giganții computerelor au creat această încurcătur㠖 mor de curiozitate să văd cum anume o să ne scoată din ea...

Pînă atunci, să cumpărăm un CD cu coloana sonoră de la Titanic și să nu ne mirăm dacă vom primi și un Presario, odată cu CD-ul...